modernă? Prima era povara etic-metafizică legată de binele intrinsec pe care cetatea elenă era ți­nu­­tă să-l realizeze potrivit Eticii nicomahice a lui Aristotel. A doua povară era cea etic-teo­logi­că, legată de binele transcendent pe care cetatea medievală era ținută să-l realizeze pe linia Bisericii. Machiavelli, repunând răul în drepturile sale, nu este un ticălos pervers, ci un adaptator realist al gândirii binelui la o pragmatică socială curentă. Tocmai pentru că gândirea sa se eliberează de două momente esențiale ale tradiției — Aristotel și Biserica — el este primul gânditor politic modern în deplinul sens al cuvântului. El revendică lumea pe care o gândește ca ceea ce ea este, ca lume profană, care are dreptul de a funcționa autonom, de a funcționa ca „lume căzută“, neipocrită, în care minciuna, înșelătoria, crima etc. se înscriau cu un firesc desăvârșit, erau la ele acasă. Machiavelli afirmă fără urmă de ambiguitate ceea ce Socrate, la sfârșitul lui Hippias, lasă în suspensie la nivelul unei simple ipoteze: „dacă un asemenea om există“. Nu numai că un asemenea om — care, știind binele, este capabil să facă răul cu virtuozitate și care îl face chiar — există, dar răul însuși este in­finit mai vast și mai productiv politic și istoric decât binele pe care ajunge în cele din urmă să-l slujească, dar ca rău. Aș vrea să ne fie limpede: când Odiseu își abandonează tovarășul de luptă mușcat de șarpe, pe Filoctet, într-o insulă pustie, el este, momentan și punctual, etic vorbind, un ticălos, dar din punct de vedere strategic și politic (pe o corabie de război nu era loc și timp pentru handicapați) el alege binele pragmatic — reușita expediției. La fel de ticălos și de pozitiv pragmatic este el și când revine la Lemnos pentru a-l recupera, în vederea bi­ruinței finale a aheilor, pe Filoctet. Din acest punct de vedere el este un adevărat prinț al Renașterii. Numai că Odiseu mai apare încă în context ca o figură originală și adierea „ecuației ahileice“, din care viclenia este ab­sentă, se face încă simțită prin ripostele fiului lui Ahile, Neoptolem. În schimb, în lumea cetății italienești din secolele XIV-XV nimeni nu se mai îndoiește că din economia binelui final și a biruinței trebuie să facă parte înșelătoria, forța, cruzimea, violența. În lumea căzută a omului, răul e cel care, până la urmă, reglează lucrurile, le face să intre pe un făgaș și le echilibrează o vreme. Binele pur e pasager și fragil, el trebuie să caute întăriri prin justa dozare a răului. Exis­tă un formidabil roman al lui Pär Lagerkvist, Piticul, care nu e altceva decât rescrierea Principelui în registru literar. Piticul este raisonneur-ul acestei lumi, dar e mai mult: este sâmburele ei, este răul reprezentat în concentrația lui supremă și în persistența inepuizabilității sale, chircit și pocit în apa­rențele sale, dar plin de vitalitate și ireduc­tibil în fondul lui ultim. Este răul oricând la îndemână, ingredient obligatoriu pentru realizarea moralei de a doua instanță.

Ce descoperă și teoretizează lumea mo­der­nă cu ajutorul lui Machiavelli pe urmele lui Sofocle (respectiv Odiseu) și ale lui Platon (respectiv ale lui Socrate din Hippias)? Des­coperă, așa cum am spus, morala de a doua instanță ca morală politică: descoperă acel lucru teribil și ne-familiar (deinon) că, în lu­mea căzută a omului, pentru a stăvili un rău mai mare și pentru a obține binele (comun) trebuie „să intri în contact cu răul“. Morala clasică, morala de primă instanță, morala moraliștilor, a filozofilor și a consecvenților se cutremură auzind acest lucru. Morala de primă instanță se cutremură în fața oricărei minciuni, a oricărei înșelătorii, a oricărei cri­me. Morala de primă instanță nu se poate, de aceea, apăra de răul cel mare și de răul final care poate veni peste ea distrugând-o definitiv, pentru că ea se cutremură în fața oricărui rău și mai ales în fața răului de pri­mă instanță la care ea ar trebui să recurgă pentru a apăra ordinea morală a lumii. Mo­rala de primă instanță instalată în politică apără binele de primă instanță și deschide larg porțile, în pasul doi, răului final. Sofocle și Machiavelli descoperă acest lucru: că în mod eficace binele nu poate fi apărat de rău decât prin rău. Că există recursul la des choses sales și că, nerecurgând, atunci când e cazul, la ele, ajuți, cu candoarea ta și cu bunele tale intenții, instalarea la putere a rău­lui. Devii, dezavuându-l pe complicele rău al binelui, complicele bun al răului.

În numele moralei de a doua instanță Churchill a lăsat ca locuitorii orașului Coventry să fie bombardați (nu și-a anun­țat — discriminatoriu — nici rudele sau prietenii aflați acolo), pentru ca nemții să nu-și dea seama că englezii le spărseseră cel mai secret cod militar. În numele moralei de a doua instanță și al aceleiași balanțe ne­vă­zute dintre cei care trebuie să moară și cei mulți, mult mai mulți, care prin moartea pri­milor trebuie să fie salvați, a fost aruncată bomba de la Hiroshima. În numele moralei de a doua instanță americanii au intrat în anul 2004 în Irak. Există întotdeauna situa­ții în care cineva trebuie să aibă curajul să privească în față răul care stă să vină și să reacționeze la timp și câtă vreme mai e timp. Un comentator contemporan al lui Machia­velli, Michael A. Ledeen, o spune răspicat: „Problema este de a găsi un lider convena­bil, un om bun, dispus să se identifice cu răul pentru atingerea unor scopuri nobile. Asemenea oameni sunt păsări rare; oamenii buni se dau la o parte din calea răului, iar oamenii răi nu sunt interesați de scopuri nobile.“6