6. Michael A. Ledeen, Machiavelli despre arta moder­nă a conducerii, Humanitas, București, 2004, p. 163 (edi­ția originară 2000).

Există, în mod simetric, bunătățile rele, expresii ale moralei de primă instanță greșit aplicate și care sfârșesc prin a promova cau­za răului. Michael A. Ledeen, pe care tocmai l-am evocat, citează cazul lui Jimmy Carter. Acesta, ajuns președinte, s-a îngrozit de asasinatele serviciilor secrete americane, a interzis crima înfăptuită prin agenți și a dat astfel frâu liber asasinatelor în masă comise de teroriști individuali.7

7. Idem, p. 96.

Observați din tot ce am spus până acum că în acest scenariu odiseico-machiavellic există un reper fără de care totul se pră­bu­șește în cea mai crasă imoralitate: există mereu o transcendență a binelui ca bine comun. Odiseu lucrează pentru binele ahei­lor, nu pentru al său. La orizontul vieții po­litice moderne bazate pe morala de a doua instanță stă fix, precum steaua Nordului, „binele cetății“, binele unui popor și al unei civilizații; totul se joacă acum în numele unor valori filtrate prin lunga istorie a uma­nismului european. Principele lui Machia­velli este opusul unui tiran, adică al celui care comite răul public pentru că vizează doar binele propriu, al lui și al familiei sale. Maxima lui Machiavelli nu e „fii rău!“, ci „recurge la rău când binele trebuie salvat, apărat sau consolidat“. Un asemenea om este extrem de greu de găsit. Calitatea sa principală este virtù, care trebuie înțeleasă mai puțin în sfera moralei și mai mult în aceea a „polytropiei“ lui Odiseu. În faimosul capitol 25 din Principele, virtù este pre­zentată ca fire a celui care e lipsit de fire și care poate fi, în funcție de provocările For­tunei (labilis), infinit flexibil. Virtù este, dacă vreți, darul labilității subiective în priză directă cu labilitatea Istoriei. Este „viclenia spiritului“ ca răspuns la vicleniile sorții. Fie­care dintre noi este într-un fel anume: fie prevăzător, fie spontan, fie calculat, fie violent, fie răbdător. Succesul fiecăruia depinde, așa stând lucrurile, de nimereala momentană dintre exigența situației obiective și calitatea pe care o posedăm, iar insuccesul de nepotrivirea dintre situație și fire. Este evident că probabilitatea bazată pe contra­timpul „situație obiectivă – dotare univocă subiectivă“ este în aceste cazuri foarte mare, în timp ce în cazul omului dotat polytro­pic cu virtù, deci cu exces de flexibilitate, succesul e în principiu garantat. Având toate calitățile și nici una anume, l’uòmo virtuoso va face față tuturor provocărilor și fluctuațiilor Fortunei, generând atâtea reguli de acțiune câte situații particulare întâlnește. Un asemenea om, ca cetățean virtuos, se va ghi­da după „binele comun“ și va fi menit să elimine răul (corupția) compunând cu răul.

IV Minciuna și România

1. VIRTUTE ŞI CORUPȚIE

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România a devenit modernă în măsura în care structura cetății lui Machiavelli trecută prin filtrul principiului separării puterilor al lui Montesquieu, pe scurt, statul demo­cra­tic modern a început să funcționeze. Carol I — îmi place să spun că cel mai mare român din istoria noastră a fost un neamț — a reprezentat neîndoielnic replica autohtonă a principelui lui Machiavelli. Când Carol vine la tron, găsește jumătate din bugetul Ministerului Apărării delapidat de către ministrul Apărării însuși. Corupția era regu­la de funcționare a țării, iar principatele, mu­ribunde politic, erau pe cale să fie înghițite de Imperiul Rus și de cel Otoman. Carol I a creat rând pe rând, cu o tenacitate uluitoare, toate instituțiile statului modern, inclusiv pe cele punitive. Războiul de Independență, la care a participat direct, văzut îndeaproape, a reprezentat o traversare a infernului către un tărâm al făgăduinței. Carol știa că îi duce pe români — și pe el însuși — la moarte, dar știa că fără moartea câtorva mii sau zeci de mii de oameni, istoric vorbind, condamna întreg poporul român la moarte sau la o viață mizerabilă și nedemnă. El a reprezentat o întrupare a acelei virtù machiavelice care uneori trebuie obținută prin sânge, crimă, război. România a intrat apoi pentru câteva decenii în starea de echilibru a „bine­lui comun“ asigurat de un om puternic și — esențial! — necorupt și necoruptibil.

Principele corupt a fost Carol al II-lea, iar pentru Machiavelli corupția care începe de la vârf este suprema amenințare a cetății, pentru că, într-o formă sau alta, ea deschide drumul tiraniei. Fie conducătorul corupt devine tiran, fie abolirea lui se face prin in­stalarea unui regim de teroare. Interesant este că legionarismul a scos capul în Ro­mâ­nia exact în momentul în care societatea începe să se lepede de virtuțile civice cultivate de Carol I în perioada aurorală a mo­der­nizării ei. Interesant este că discursul intelectualilor angajați în legionarism avea aparențele moralei de a doua instanță și pe cele ale discursului machiavelic: binele comun — amenințat de corupția politicianis­mului — și apărat și slujit cu mijloace violente