era scopul suprem al „Mișcării“. Noica vorbea de femeia legionară ca de o replică modernă a Electrei care îi pune lui Oreste cuțitul în mână și îi insuflă forța necesară de a-și răzbuna tatăl, pe Agamemnon, uci­gând-o pe Clitemnestra ca ucigașă a soțului ei. Interesant, iarăși, este că din recuzita moralei de a doua instanță a legionarilor nu făcea parte minciuna, ci crima. Mai mult, omo­rând, comandourile legionare se predau. Portre­tul-robot al legionarului era cel al unui Ahile corcit cu un Odiseu doar violent, un Odiseu mono-tropic. Grozăvia este că fanatismul care însoțea „Mișcarea“ anunța deja slujirea „bine­­lui comun“ nu prin democrație (condamnată de mult în epocă), ci prin teroare, lucru adeverit de cele cinci luni în care legionarii au fost la putere.

Ce s-a întâmplat apoi cu țara noastră? Opusul a ceea ce s-a întâmplat în Germania, Italia sau Japonia după război. Machiavelli vorbește de o dictatură temporară (și aceasta a fost dictatura Aliaților) menită să reinstituie libertatea în societățile afectate de tiranii. Numai că la noi, în locul lui Douglas MacArthur care i-a eliminat pe șefii armatei japoneze și a impus o constituție democratică care a făcut ca Japonia să fie astăzi una dintre cele mai civilizate țări ale lumii, a venit Vîșinski, care, după ce i-a eliminat pe Antonescu și pe miniștrii cabinetului lui, în locul unei democrații, a exportat în România un regim în care minciuna nu era un ingredient al moralei de a doua instanță, ci miezul însuși al celei mai mari imoralități publice din istoria omenirii. În locul unui rău care să fie purgat prin răul reparatoriu al pedepsei (Nürnbergul Aliaților) și prin reașezarea lucrurilor în matca democrației și a „binelui comun“, la noi răul a fost amplificat printr-o tiranie a totalitarismului pe care Machiavelli nu o cunoscuse și în care minciuna își pierde sensul odiseic și suferă o transformare ra­di­cală. Ea devine coloana vertebrală a Răului, fiind folosită nu împotriva unui dușman extern care amenință ființa propriei tale colectivități, ci chiar împotriva acestei colectivități. Ea nu mai este o sincopă ma­lefică pusă în slujba binelui, ci răul pur pus în slujba răului pur.

2. Comunsimul: minciuna îŞi pierde sensul odiseic. Minciuna colectivă

La începu­tul Arhipelagului Gulag, dacă nu mă înșel, Sol­jenițîn spune că imperiul sovietic și comunsimul nu au fost posibile decât prin min­ciună, că minciuna a fost temelia între­gului sistem.

Cum se minte în comunism?

Aș distinge mai întâi trei situații:

a) Au existat oameni care au crezut că ideile comuniste sunt adevărate și bune, deci că ele reprezintă soluții adecvate la problemele societății umane. Ei erau în eroare. Nu mințeau. Iar când s-au convins că greșiseră, au spus-o în gura mare, au anali­zat eroarea, au încercat să-i prevină pe alții asupra ei și i-au ajutat s-o evite. Koestler, Orwell, Revel, Besançon sunt numele care îmi vin în minte în primă instanță.

b) A existat o a doua categorie, a celor angajați în eroare până la capăt, până în­tr-acolo încât au acceptat să devină victi­mele ei, continuând să creadă în „adevărul comunist“ chiar și atunci când erau uciși de confrații de partid în numele acestui „adevăr“. (Rubașov, din romanul lui Koestler, Întune­ric la amiază, e cazul tipic aici.)

c) Nici prima categorie (a treziților), nici cea de a doua (a hipnotizaților) nu dau re­gu­la în cazul comunismului. Regula o dă cea de a treia categorie, a celor care cunoșteau adevărul, care, deci, spre deosebire de pri­mii, nu erau în eroare, ci care spuneau falsul fiind perfect edificați în privința lui. Cei care, pe scurt, mințeau. Cu aceștia s-a făcut comunismul la scară planetară.

Patru, cred, sunt noutățile pe care le aduce cu sine comunismul în economia minciunii publice:

a) Minciuna nu mai este imprevizibilă în forma ei, ci fundamentală și repetitivă, min­ciună scoasă în față și sistematizată ca ideo­logie. Este minciuna constantă, monotonă și bine articulată. Corpusul de minciuni din care era alcătuită ideologia conținea propo­ziții (absurde sau mincinoase) de genul acesta: comunismul suprimă inegali­tatea dintre oameni, în comunism fiecare primește după nevoi, economia socialistă centralizată este superioară economiei concurențiale de tip liberal, în comunism suntem cu toții liberi, bunurile aparțin, în societa­tea socialistă, clasei muncitoare, de 1 mai și 23 august toa­tă lumea defilează cu entuziasm etc. etc. Să observăm că, redusă fiind la un set de pro­poziții fixe reluate la nesfârșit, minciuna devine în comunism standardizată, șablo­nizată, în divorț cu orice fantezie, inven­ti­vitate, creativitate. E o minciună alcătuită din elemente bătute în cuie.

b) A doua noutate pe care o implică minciuna în comunism: fiind sfruntată, de la obraz, gogonată, ea nu se mai obosește să treacă drept adevăr. Ea devine (sau este) adevăr prin teroare. Cel mințit acceptă să fie mințit pentru că nu are încotro.

c) De aici rezultă a treia noutate pe care o aduce cu sine minciuna în comunism: cel mințit nu e de fapt mințit ci, făcându-se că crede, la rândul lui el minte. Întrucât cel min­țit minte, minciuna în comunism este o pseudo-minciună, e o minciună falsă, nu e o „adevărată minciună“. Minciunii i se ia forța de înșelare, de vreme ce ea nu mai înșală pe nimeni. Minciuna, ca să zicem așa, nu are