haz decât atâta vreme cât ea „prinde“, atâta vreme cât mințitul e indus în eroare. Dar atunci când este sfruntată, de la obraz, gogonată, când ia forma albul e negru și negrul, alb și când toată lumea se face că crede ceea ce toată lumea știe că e fals, minciuna nu mai este operațională în sensul gândirii și practicii politice tradiționale. Ea capătă o originalitate fără precedent: mincinosul îl minte pe mințit iar acesta îl minte pe cel care l-a mințit (făcându-se că crede). Dar mincinosul mai minte încă o dată atunci când, mințind, se face că nu știe că cel mințit știe că e mințit. Această minciună infinită în oglinzi, în măsura în care anulează minciuna ca „minciună adevărată“, o transformă pe aceasta în minciună colectivă: toată lumea minte, în măsura în care unii spun minciuni, iar alții, de vreme ce nu le de­nunță, lasă să se înțeleagă că le acceptă ca adevăruri.

d) În sfârșit, fiind sfruntată, de la obraz, gogonată, fiind generalizată și colectivă, min­­ciuna este totodată atotcuprinzătoare: toată lumea minte și minte în toate direcțiile. Se minte „cât vezi cu ochii“, de la indicatorii economici și până la sentimentele care îi animă pe oameni, de la ziare, radiouri și televiziuni și până la felul în care se face lite­ratură, se pictează sau se compune.

3. După 1989. România în zodia Spâ­nului. Catharsa întreruptă, noua corupție Şi perspectiva noii tiranii

Când sistemul imoral bazat pe minciuna de tip comunist s-a surpat (în urma unui lung „război rece“ purtat din partea Statelor Unite cu mij­loacele moralei de a doua instanță — de la servicii de spionaj înalt odiseice și până la strategii economice sofisticate), în România s-a petrecut cea de a doua nenorocire postbelică, pe care, pe urmele unui istoric englez, am putea-o numi „revo­luția furată“.8

8. Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Humanitas, București, 2004.

Ce este „revoluția furată“ în contextul discursului nostru?

Revoluția, atâta câtă a fost și de puținii de care a fost făcută (la Timișoara, Bucu­rești — Piața Universității, Brașov, Cluj, Sibiu), s-a soldat, în termenii lui Machiavelli, cu omo­rârea tiranului. Acesta a fost începu­tul mo­mentului cathartic, purgativul psihic prin care o comunitate se eliberează de ură și membrii ei devin satisfatti, spune Machia­velli. Numai că acest proces, odată început, nu a continuat și nu s-a consumat. O parte considerabilă a societății române a trăit, în locul purgației complete, un act cathartic întrerupt și toxinele psihice au rămas astfel neeliminate. Ura nu a putut fi evacuată în aceste condiții , consensul nu a putut fi ob­ținut. E drept că lucrul acesta s-a petrecut nu doar în România și, în mod vădit, el s-a pe­trecut cu complicitatea conducătorilor semnificativi din 1989 ai lumii. Nici George Bush senior, nici Helmut Kohl, nici François Mitterrand nu au făcut, la sfârșitul războiului rece, ceea ce Aliații au făcut la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Ei nu au impus o variantă adecvată pentru acea ca­t­har­să exemplară care a avut loc la Nürnberg odată cu judecarea și executarea marilor criminali naziști9. În cazul României lucrul acesta a fost cu atât mai grav cu cât aici tota­li­tarismul fusese reprezentat de un tiran cu mult mai bine conturat decât în celelalte țări ale Blocului Sovietic, susținut de o structură de „activiști“, de „propagandiști“ și de mem­bri ai poliției politice pe măsură. Aceștia împinseseră corupția „în stadiul ei ultim“, potrivit expresiei lui Machiavelli (Discurs, I, 16). Frica tuturor securiștilor fugiți care-nco­tro în primele luni ale lui 1990 dovedește că în rândul răufăcătorilor exista o așteptare a pedepsei cuvenite pentru contribuția masivă la crearea și funcționarea „răului comun“. Absența acestei reparații exemplare a intrat în contradicție cu lecția lui Machiavelli de­spre relația dintre producerea răului, frică și perspectiva pedepsei. Dacă frica de pe­deapsa care stă la pândă dispare, dacă răul poate fi comis fără ca el să fie pedepsit, atunci orice mijloc de a-l îngrădi dispare și el. Prăbușirea unui regim corupt deschide, în acest caz, apariția unei corupții și mai mari încă. Regimul comunist în varianta Ceau­șescu ajunge astăzi — lucru halucinant la prima vedere — să fie regretat tocmai pe fondul noii corupții generate și redublate de puii lăsați vii care au ieșit, co­hortă, din burta monstrului ucis. Reci­clarea acestora în două direcții precise — oameni de afaceri și politicieni — a compromis deopotrivă și aface­rile și politica10 și a lăsat o dublă impresie falsă: a) fie că afacerile în sine duc la sărăcirea majorității și că poli­tica e un lucru murdar; b) fie că hoția, căpătuiala și corupția au substanță etno-metafi­zică și că, la români, ele sunt o fatalitate.

9. Vezi Michael A. Ledeen, op. cit., p. 162.

10. Ibidem.

Numai că, potrivit lui Machiavelli, co­rupția se instalează în orice popor care nu este capabil să-și producă, la momentul oportun,