„noul principe“, adică omul care să regenereze virtutea civică prin generarea fricii care are ca temei orizontul pedepsei. Când un om „puternic și bun“, apt să intre în contact cu răul, nu apare, cetatea începe să aștepte ca recurs ultim venirea dictatorului ce riscă să ajungă, odată ordinea restabilită, tiran. Fantasma lui Vlad Țepeș, care bântuie periodic la noi o societate exaspera­tă de corupție, își are astfel justificarea ei, dincolo de figurile grotești și patibulare ce își fac din ea un capital politic.

Corupția pe care noi o trăim astăzi în Ro­mânia nu poate fi stârpită nicicum, în con­dițiile date, pentru că ea este efectul instalat al catharsei întrerupte în primii ani ai lui 1990 de către aliații ve­chiului regim deveniți agenții noii corupții. În clipa de față Ro­mânia este condusă de copiii (paricizi) ieșiți din burta lui Ceaușescu.11 Paricidul acesta a fost alibiul lor, argumentul pe care l-au folosit pentru a se prezenta în fața opiniei publice ca agenți ai unei fracturi politice, când de fapt erau înșiși garanții continuității corupției. Recursul la memorie și trecut reprezintă de aceea pentru ei inconfortul prin excelență. Trecutul trebuie evacuat de vreme ce el este punctul lor de sutură la vechiul regim, dimensiunea vizibilă a căderii lor din mantia lui Ceaușescu.

11. Vezi în acest sens studiul lui Marius Oprea, Moștenitorii Securității, Humanitas, București, 2004.

Minciuna în care trăim noi astăzi este legată de acest furt al revoluției, de această deposedare istorică: e absurd ca România să fi scăpat de Ceaușescu pentru a cădea în mâna activiștilor, a securiștilor și a poeților lui de curte. E absurd, dar noi trăim în acest absurd. Acesta este deinon-ul nostru, lucrul straniu, teribil și de neînțeles al istoriei noastre. România este o țară încăpută pe mâinile Spânului și în care Harap Alb rămâne ano­nim.12 Iar Spânul, care este „omul rău“, folosește minciuna nu ca Odiseu, într-un scenariu al „binelui comun“ în care răul e absorbit ca etapă intermediară, ci minciuna e acum miez într-un scenariu al răului și punct terminus al lui. Poporul îl ia multă vreme pe Spân drept Harap Alb și acest lucru se petrece mai întâi prin fraudă în genere (prin confecționarea altei identități) și apoi prin fraudă verbală, prin dezinformare, prin înșelare, prin „răpirea spiritu­lui“ — vi-l reamintiți pe Filoctet —, prin ekklepsis. Şi astazi, ca și acum 2 400 de ani, mintea cuiva poate fi furată, ekklepto. Dar astăzi și aici ea nu mai e furată pentru un scop nobil și astăzi, mai ales, ea poate fi furată la cu totul altă scară, ca minte colectivă, ca minte a multora și, dacă e nevoie, ca minte a majorității. Astăzi minciuna a devenit „tehnică“, astăzi ea poate fi „amplificată“. Astăzi avem televiziuni publice, radiouri publice și „ziariști amenințați și bă­tuți“. România se află astăzi în zodia Spânului. Dacă e să-l credem pe Machiavelli, pentru că istoria noastră, în 1990, nu a fost cenzurată potrivit standardelor impuse peste tot în lume atunci când a fost vorba de asanarea societăților corupte, avem toate șansele să ne așezăm în noua tiranie care a început deja să fie generată de noua co­rupție. „Zodia Spânului“ e zodia tiraniei in­cipiente care are la origine actul cathartic întrerupt al revoluției din decembrie și un Harap Alb redus la tăcere. E zodia în care l’uòmo virtuoso machiavelic știe, dar nu poate face nimic într-un context preponderent de orbire. Însă potrivit scenariului lui Machia­velli, vine momentul când corupția devine extremă, când ea sare în ochii tuturor, când toată lumea află că Spânul e Spânul și nu Harap Alb. În momentul acela, un popor trebuie să aibă o șansă nemaipomenită pentru a găsi un Harap Alb în viață, „un cetățean virtuoso“ (Discursuri III, 30) care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el. Acel cetățean va fi constrâns, spune Machiavelli, ca în situația extremă creată să aplice remediul brutal al unei (noi) revoluții. „Dacă un asemenea om există“, spune Socrate la sfârșitul lui Hippias Minor. Şi nu uitați: dacă un asemenea om există, el trebuie să apară când un popor este copt pentru el. Nici mai devreme, nici mai târziu.

12. Această „aplicație“ a basmului la situația noastră actuală mi-a fost inspirată de articolul Ioanei Pârvulescu „Povești pentru trezit copiii“ din România literară, nr. 15 din 17–23 noiembrie 2004.

Addenda

Sofocle, Filoctet

Din vol. Sofocle, Teatru, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, traducere de George Fotino, vv. 50–134, pp. 197–201

Odiseu

50 Vlăstar al lui Ahil, tu cu un rost veniși,

Şi voinicia-ți nu-i de-ajuns, de vrei la bun

Sfârșit să-l duci. Şi de-am