Omul Pozitronic top cele mai frumoase romane de dragoste online gratis pdf 📖

ISAAC ASIMOV & ROBERT SILVERBERG

OMUL POZITRONIC

Pentru Janet

şi Karen - cu multă dragoste

Cele trei legi ale roboticii

1. Un robot nu are voie să facă rău unei fiinţe omeneşti sau, prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă rău.

2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date lui de o fiinţă omenească, în afara cazurilor când aceste ordine ar veni în contradicţie cu Prima Lege.

3. Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atâta timp cât acest lucru nu vine în contradicţie cu Prima sau cu a Doua Lege.

UNU

– Luaţi loc, domnule, rosti chirurgul, indicând scaunul din faţa biroului său. Vă rog!

– Mulţumesc, spuse Andrew Martin.

Se aşeză calm. De fapt, toate gesturile îi erau calme. Făcea parte din însăşi natura sa; reprezenta o parte a lui ce n-avea să se schimbe niciodată. Indiferent cine l-ar fi privit, nu şi-ar fi dat seama că Andrew Martin ajunsese la capătul puterilor. Dar aşa era. Traversase jumătate din continent pentru această întrevedere. Reprezenta ultima lui speranţă de a-şi atinge ţelul principal al vieţii; acum totul se rezuma la discuţia de aici. Absolut totul!

Chipul lui Andrew dovedea o inexpresivitate blajină, deşi unui observator atent i s-ar fi părut că distinge o urmă de melancolie în ochii săi. Părul castaniu-deschis era moale, cu fire subţiri; iar obrazul proaspăt şi îngrijit bărbierit; nu purta barbă, mustaţă sau alte podoabe faciale extravagante. Hainele bine croite şi curate, în tonuri catifelate de roşu-purpuriu, prezentau un stil evident demodat: largi şi cu falduri, fuseseră populare cu câteva generaţii în urmă, sub denumirea de "draperie", acum fiind rareori întâlnite.

Figura chirurgului părea, de asemenea, oarecum imobilă; la urma urmei, nu era nimic surprinzător, ţinând seama că, aidoma trupului său, chipul fusese făcut din oţel inoxidabil uşor brunat. Stătea perfect drept, rigid, înapoia biroului impunător din cabinetul lipsit de ferestre aflat deasupra lacului Michigan, şi-l privea pe Andrew Martin cu toată seninătatea şi echilibrul pe care le puteau exprima ochii săi strălucitori. În faţa lui, pe birou, se găsea o tăbliţă din alamă scânteietoare pe care era înscris numărul său de serie - obişnuita înşiruire de cifre şi litere atribuită de fabrică.

Andrew Martin ignora simbolurile acelea lipsite de suflet.

Asemenea desemnări de identitate, mohorâte şi mecanice, nu însemnau nimic pentru el - nici acum, nici, de fapt, de foarte multă vreme. Nu simţea nevoia de a-i spune robotului chirurg altfel decât "Doctore".

– Cererea este extrem de neobişnuită, domnule, rosti chirurgul. Extrem de neobişnuită.

– Da, ştiu, încuviinţă Andrew Martin.

– De când mi-a fost supusă atenţiei, mi-a fost aproape imposibil să mă gândesc şi la altceva.

– Regret în mod sincer că ai avut neplăceri din cauza mea.

– Mulţumesc. Vă sunt recunoscător pentru grija dumneavoastră.

Totul era foarte oficial, amabil şi inutil. Pur şi simplu se tatonau; nici unul nu dorea să abordeze chestiunea esenţială. Iar acum, chirurgul amuţise. Andrew aşteptă să înceapă el. Tăcerea continua.

"În felul acesta n-ajungem nicăieri", îşi spuse Andrew.

– Ceea ce doresc să ştiu, doctore, zise el în cele din urmă, este cât de repede poate avea loc operaţia?

Chirurgul ezită un moment perceptibil, apoi răspunse încet, cu acea notă de respect specific pe care un robot o foloseşte întotdeauna în discuţiile cu fiinţele umane:

– Nu sunt sigur, domnule, că am înţeles exact cum anume se poate face o astfel de operaţie, şi nici de ce se doreşte acest lucru. De asemenea, încă nu ştiu cine va fi pacientul asupra căruia va trebui să intervin.

Poate că pe chipul chirurgului s-ar fi putut distinge o intransigenţă respectuoasă, dacă oţelul elegant modelat al figurii sale ar fi putut purta o astfel de expresie - sau orice expresie, în general.

Venise rândul lui Andrew Martin să tacă pentru o clipă.

Studia mâna dreaptă a robotului - cea care opera - odihnindu-se nemişcată pe birou. Fusese conceputa superb. Degetele erau prelungi şi conice, prelucrate în curbe metalice zvelte, de o frumuseţe artistică, atât de graţioase şi de potrivite funcţiei lor încât ţi le puteai imagina cu uşurinţă apucând bisturiul şi contopindu-l instantaneu, în clipa când intra în acţiune, într-o perfectă armonie, cu degetele care-l mânuiau: chirurgul şi scalpelul fuzionând într-o singură unealtă, uluitor de capabilă.

"Asta e liniştitor", se gândi Andrew. În munca medicului nu încăpeau ezitările, poticnelile, tremurăturile, greşelile - nici măcar posibilitatea vreunei greşeli.

Desigur, această iscusinţă venea odată cu specializarea - o specializare dorită cu atâta ardoare de omenire, încât puţini roboţi contemporani mai erau dotaţi cu creiere personale.

Majoritatea lor reprezentau simple extensii ale unor unităţi de procesare centrale extrem de puternice, cu capacităţi de calcul ce depăşeau cu mult limitările de volum ale carcasei unui singur robot.

La urma urmei, un chirurg nu trebuia să fie altceva decât un set de senzori şi monitoare, dublat de o mulţime de dispozitive ce manipulau instrumente. Oamenii, însă, continuau să prefere iluzia, măcar atât, de a fi operaţi de o entitate individuală, nu de braţul mecanic al unei maşini îndepărtate. Din acest motiv, chirurgii - mai exact, cei particulari - rămăseseră independenţi cerebral. Totuşi, înzestrat sau nu cu creier personal, cel de faţă era atât de limitat în specializarea lui, încât nu-l recunoscuse pe Andrew Martin şi, probabil, nici nu auzise vreodată de el.

Situaţia părea oarecum insolită pentru Andrew. Era mai mult decât celebru. Nu căutase niciodată faima - nu-i stătea în caracter - însă aceasta sau, oricum, notorietatea, îl copleşise.

Datorită lucrurilor pe care le realizase; pentru că era ceea ce era.

Nu cine, ci ce.

În loc să răspundă chirurgului, Andrew întrebă aparent fără nici o legătură:

– Spune-mi ceva, doctore. Te-ai gândit vreodată că ţi-ar fi plăcut să fii om?

În mod evident, întrebarea, ciudată şi neaşteptată, îl surprinse pe robot. Şovăi o clipă, de parcă ideea de a fi om îi era într-atât de străină încât nu-şi găsea un loc în reţeaua sa pozitronică.

Îşi regăsi după aceea siguranţa de sine şi replică senin:

– Eu sunt un robot, domnule.

– Nu ţi-ar fi părut mai bine să fi fost om?

– Dacă mi s-ar fi permis privilegiul de a mi se aduce îmbunătăţiri, domnule, aş fi ales să fiu un chirurg mai bun. Principalul scop al existenţei mele este de