a-mi practica meseria. N-aş putea ajunge un chirurg mai bun dacă aş fi om, ci numai dacă aş fi un robot mai avansat. Mi-ar plăcea, într-adevăr, foarte mult să fiu un robot mai avansat.

– În acest caz, ai rămâne tot robot.

– Da. Bineînţeles. Este destul de acceptabil pentru mine să fiu robot. După cum v-am explicat, domnule, pentru a excela în practicarea extrem de dificilă şi solicitantă a chirurgiei moderne, este absolut necesar să fii…

– Un robot, da, îl întrerupse Andrew, în vocea căruia se strecurase un ton de exasperare. Dar gândeşte-te la subordonarea pe care o implică, doctore! Gândeşte-te: eşti un chirurg extrem de iscusit. Te ocupi de chestiuni de viaţă şi de moarte - operezi pe unii dintre cei mai importanţi indivizi din lume şi, din câte ştiu, la tine vin pacienţi şi de pe alte planete. Totuşi! - totuşi! să fii robot? Te mulţumeşte asta? în ciuda priceperii tale, trebuie să te conformezi ordinelor date de oricine, de absolut orice om: copil, nebun, bădăran sau escroc. Te obligă Legea Doi. N-ai de ales. Chiar acum, aş putea spune: "Scoală-te, doctore", şi ar trebui să te scoli. "Strâmbă-te", şi te vei strâmba. Stai într-un picior, aşează-te pe podea, mişcă-te la stânga, la dreapta - orice aş dori - şi tu m-ai asculta. Ţi-aş putea ordona să te demontezi, bucată cu bucată, şi ai face-o. Tu, un mare chirurg! N-ai avea de ales. Trebuie să dansezi după cum îţi cântă orice om. Nu te ofensează faptul că eu am puterea de a te pune să faci orice blestemăţie doresc, indiferent cât de imbecilă, cât de trivială sau degradantă ar fi?

Chirurgul rămăsese netulburat.

– Este plăcerea mea să vă fac pe plac, domnule. Evident, cu anumite excepţii. Dacă ordinele dumneavoastră ar însemna să fac rău, dumneavoastră sau oricărei alte fiinţe omeneşti, va trebui să iau în considerare legile fundamentale ale naturii mele înainte de a vă asculta, şi aproape sigur nu v-aş da ascultare. În mod normal, Legea Unu, care stipulează obligaţiile mele în privinţa siguranţei omului, ar prevala asupra Legii Doi, care se referă la supunere. Altfel, obedienţa este plăcerea mea. Dacă vă face plăcere să-mi solicitaţi să execut unele acţiuni pe care le consideraţi imbecile, triviale sau degradante, le voi face. Însă mie nu mi se. vor părea imbecile, triviale sau degradante.

În răspunsul robotului chirurg nu exista absolut nimic care să fie, cât de cât, surprinzător pentru Andrew Martin. Dimpotrivă, i s-ar fi părut uluitor, ba chiar revoluţionar, dacă robotul ar fi adoptat o altă poziţie.

Şi totuşi… şi totuşi…

Chirurgul continuă, fără cea mai mică urmă de nerăbdare în glasul său egal şi măsurat:

– Să revenim acum la subiectul acestei neobişnuite operaţii, pe care doriţi s-o discutăm, domnule. În ceea ce mă priveşte, de abia pot desluşi natura dorinţei dumneavoastră. Îmi vine greu să vizualizez o situaţie care ar solicita aşa ceva. Însă, în primul rând, trebuie să cunosc numele persoanei pe care îmi cereţi s-o operez.

– Numele este Andrew Martin, rosti Andrew. Operaţia trebuie efectuată asupra mea.

– Aşa ceva ar fi imposibil, domnule!

– Sunt convins că eşti capabil s-o faci.

– Sunt capabil din punct de vedere tehnic. În privinţa aceasta, nu am îndoieli, indiferent ce mi s-ar cere, deşi în cazul de faţă există anumite detalii procedurale pe care ar trebui să le examinez cu multă atenţie. Totuşi, nu acest aspect este cel cu adevărat important. V-aş ruga să nu uitaţi, domnule, că efectul operaţiei va fi dăunător.

– Asta nu contează, replică Andrew calm.

– Pentru mine contează.

– Ce-i asta - varianta robotică a Jurământului lui Hipocrate?

– Nu, ci altceva mult mai profund. Jurământul lui Hipocrate reprezintă un simplu angajament voluntar. Ştiţi însă, cu siguranţă, că în circuitele mele există o programare implicită care îmi controlează deciziile profesionale. În primul şi în primul rând, eu nu trebuie să fac rău. Mai exact, nu pot face rău.

– Fiinţelor umane, aşa-i.

– Exact. Conform Legii Unu…

– Nu-mi reproduce Legea Unu, doctore. O cunosc cel puţin la fel de bine ca şi tine. Însă ea se referă, pur şi simplu, la acţiunile roboţilor faţă de oameni. Eu nu sunt om, doctore.

Chirurgul reacţionă, tresărind vizibil şi clipind din ochii fotoelectrici. Afirmaţia lui Andrew părea să n-aibă absolut nici un înţeles pentru el.

– Da, continuă, Andrew, ştiu că semăn foarte bine cu un om, iar ceea ce ţi se întâmplă acum reprezintă echivalentul omenesc al surprizei. Cu toate acestea, îţi spun adevărul. Oricât de uman ţi-aş putea părea, nu sunt decât un robot. Un robot, doctore! Nimic altceva. Crede-mă! Ca atare, mă poţi opera. În Legea Unu nu există absolut nimic care să oprească un robot de a acţiona asupra altui robot. Chiar dacă acţiunea respectivă ar putea vătăma robotul acela, doctore.

 

DOI

 

Desigur, la început - un început care însemna cu aproape două secole înainte de vizita la chirurg - nimeni n-ar fi putut crede că Andrew Martin era altceva decât un robot.

În epoca aceea foarte îndepărtată, când ieşise de pe banda de montaj a "Roboţilor şi Oamenilor Mecanici Americani", el semăna cu orice alt robot care fusese fabricat vreodată, proiectat fără cusur şi magnific din punct de vedere funcţional: un automat lucios, un creier pozitronic încapsulat într-o carcasă din metal şi plastic, cu aspect mai mult sau mai puţin umanoid.

Membrele lungi şi zvelte erau mecanisme perfect articulate din aliaje de titan, acoperite cu oţel şi echipate cu bucşe din siliciu la încheieturi, pentru evitarea contactelor metal-metal. Racordurile fuseseră executate din cea mai flexibilă polietilenă. Ochii erau celule fotoelectrice, care străluceau purpuriu întunecat. Chipul său - deşi constituia un act de generozitate să fie numit aşa, fiind doar schiţa aproximativă a unei figuri - nu putea exprima absolut nimic. Trupul, lipsit de haine şi asexuat, reprezenta, fără doar şi poate, un produs industrial. Dintr-o singură privire, oricine îşi putea da seama că Andrew era o maşinărie, cu nimic mai umană ori mai vie decât un telefon, un calculator de buzunar sau un automobil.

Dar asta fusese în altă perioadă, cu mult, mult timp în urmă…

Pe atunci, roboţii continuau să fie nişte rarităţi pe Pământ; erau de-abia zorii roboticii - nu trecuse decât o generaţie de când celebrii pionieri ai domeniului, Alfred Lanning, Peter