Bogert şi legendara specialistă în robopsihologie Susan Calvin îşi realizaseră operele clasice, dezvoltând şi perfecţionând principiile pe baza cărora se construiseră primii roboţi pozitronici.

Ţelul lor fusese de a crea roboţi capabili să preia multe dintre sarcinile ingrate pe care oamenii fuseseră siliţi să le îndeplinească atâta vreme. Aceea, însă, era doar o parte a problemei cu care se confruntaseră roboticienii din perioada de pionierat a ştiinţei vieţii artificiale, la sfârşitul secolului douăzeci şi începutul secolului douăzeci şi unu: reticenţa multor oameni de a lăsa sarcinile respective în seama înlocuitorilor mecanici. Reţinerea amintită determinase promulgarea de legi stricte în aproape toate ţările pe atunci, lumea continua să fie divizată într-o mulţime de naţiuni -, interzicând folosirea roboţilor pe Pământ.

Până în anul 2007, roboţii fuseseră aproape complet izgoniţi de pe planetă, cu excepţia unor domenii de cercetare ştiinţifică, unde se menţinea un control strict. Puteau fi trimişi în spaţiu, bineînţeles, pe tot mai numeroasele uzine şi staţii de exploatare orbitale; n-aveau decât să se descurce cu greutăţile îngheţatului Ganymede şi ale pârjolitului Mercur, să rezolve inconvenientele deplasării pe suprafaţa Lunii, ori să experimenteze riscurile nebănuite ale primelor tentative de Salt, ce aveau, în cele din urmă, să ofere omenirii hiperspaţiul - drumul spre stele.

Însă nici vorbă ca roboţii să fie utilizaţi în mod curent şi liber pe Pământ, ocupând preţioase locuri de muncă, altfel disponibile fiinţelor omeneşti din carne şi oase, născute în mod natural! Nu! Aici nu se doreau roboţi!

Desigur, situaţia aceea începuse să se modifice. Iar schimbările cele mai dramatice apăruseră cam în perioada când robotul NDR-113, care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub numele de Andrew Martin, era asamblat în principala uzină a "Roboţilor şi Oamenilor Mecanici Americani" din Regiunea Nordică.

Unul dintre factorii care determinaseră destrămarea treptată a prejudecăţilor anti-roboţi pe Pământ fusese, pur şi simplu, imaginea promovată de departamentul relaţiilor cu publicul. "Roboţii şi Oamenii Mecanici Americani" nu era o organizaţie de savanţi rupţi de realitate, ci cunoştea destule despre importanţa menţinerii profitabilităţii. Ca atare, găsise modalităţi subtile, deloc bătătoare la ochi, dar eficiente, de a ştirbi mitul Frankenstein al robotului, conceptul omului mecanic văzut ca un Golem împleticindu-se ameninţător.

"Roboţii se află aici pentru binele nostru!", spuneau cei de la R.O.M.A. "Rolul lor este de a ne ajuta. Roboţii nu sunt duşmanii noştri. Ei sunt absolut siguri - mai presus de orice îndoială."

Şi - întrucât toate afirmaţiile acelea erau, de fapt, chiar adevărate - oamenii începuseră să accepte prezenţa roboţilor printre ei. În general, o făcuseră bombănind, în silă. Mulţi, poate chiar majoritatea, se simţeau încă stânjeniţi de roboţi, totuşi le recunoşteau necesitatea şi puteau cel puţin să-i tolereze atâta vreme cât continuau să se aplice restricţii severe în privinţa utilizării lor.

Indiferent dacă le convenea ori nu, nevoia de roboţi era reală, fiindcă, în epoca respectivă, populaţia Pământului începuse să se reducă. După numeroasele probleme majore ale Secolului Douăzeci, planeta intrase într-o epocă de linişte relativă, de armonie, ba chiar de raţionalitate - cel puţin, într-o anumită măsură. Lumea devenise un loc mai calm şi mai fericit. Populaţia se împuţinase în mod evident, însă nu decimată de războaie şi molime nimicitoare, ci pur şi simplu pentru că familiile tindeau să se restrângă, preferând calitatea înaintea cantităţii. Migraţia spre noile colonii spaţiale contribuise şi ea la această micşorare a numărului pământenilor - mulţi plecaseră deja şi alţii îi urmau întruna, către vasta reţea de locuinţe subterane de pe Lună, spre centura de asteroizi sau spre sateliţii lui Jupiter şi Saturn, ca şi spre staţiile aflate pe orbite în jurul Pământului sau al lui Marte.

Ca atare, dispăruse spaima legată de posibilitatea pierderii locului de muncă în faţa unui robot. Teama şomajului pe Pământ fusese înlocuită de problema insuficientei forţe de muncă.

Brusc, roboţii care, odată, fuseseră priviţi cu reţinere, ba chiar cu ură, deveniseră necesari pentru a menţine bunăstarea unei lumi ce avea toate avantajele materiale, însă căreia nu-i mai rămăseseră suficienţi locuitori ca să măture străzile, să conducă taxiurile, să gătească mâncarea sau să alimenteze furnalele.

În această epocă, de reducere a populaţiei şi sporire a prosperităţii, fusese fabricat NDR-113 - viitorul Andrew Martiri.

Folosirea roboţilor nu mai era ilegală pe Pământ; totuşi continuau să se aplice reguli stricte, iar oamenii mecanici nu se întâlneau chiar la tot pasul. Mai cu seamă cei programaţi să efectueze activităţi casnice de rutină, adică exact ceea ce dorea Gerald Martin de la NDR-113.

Pe atunci, puţine familii aveau roboţi servitori. Ideea continua să fie înspăimântătoare pentru majoritatea oamenilor şi, de asemenea, mult prea costisitoare.

Despre Gerald Martin, însă, nu se putea spune că era un fitecine. Unul dintre membrii cei mai influenţi ai Legislaturii Regionale, era şi preşedinte al Comitetului de Ştiinţă şi Tehnologie: un individ cu prestanţă şi autoritate, având un caracter deosebit şi o uluitoare putere intelectuală. În mod invariabil, reuşea orice şi-ar fi propus şi obţinea ceea ce-şi punea în gând.

Credea în roboţi; ştia că reprezentau o evoluţie inevitabilă şi că, în cele din urmă, aveau să devină implicaţi în societatea omenească, la toate nivelurile.

De aceea - folosindu-se din plin de poziţia sa în cadrul Comitetului de Ştiinţă şi Tehnologie - izbutise să aranjeze ca roboţii să constituie parte integrantă a familiei sale. Explicase că dorea să capete o înţelegere mai profundă asupra fenomenului respectiv. Voia să-şi ajute colegii, membri ai Legislaturii Regionale, să descopere cum anume puteau aborda mai bine problemele pe care avea să le aducă epoca ubicuităţii robotice. Curajos şi generos, Gerald Martin se oferise drept voluntar şi propusese să introducă în propriul lui cămin câţiva roboţi menajeri.

Primii roboţi sosiţi fuseseră relativ simpli şi specializaţi în anumite operaţiuni de rutină. Aveau aspect vag uman, vorbeau puţin sau deloc şi-şi îndeplineau sarcinile în maniera tăcută şi eficientă a oricăror maşini. La început, Martinii îi consideraseră oarecum stranii, dar foarte repede se estompaseră în fundalul existenţei cotidiene, fără să trezească mai mult interes decât un prăjitor de pâine ori un aspirator.

Pentru ca apoi…

– Acesta e NDR-113, anunţase Gerald Martin într-o după-amiază rece şi vântoasă de iunie, când furgoneta serviciului de livrări oprise în capătul aleii asfaltate ce urca spre impozanta reşedinţă a