Martinilor, iar omul mecanic, zvelt şi strălucitor, fusese scos din ambalajul său. Propriul nostru robot casnic! Viitorul majordom al familiei!

– Cum i-ai spus? întrebase Amanda.

Mezina familiei, Amanda avea părul auriu şi ochii albaştri, pătrunzători. Pe vremea aceea, abia începuse să scrie şi să citească.

– NDR-113.

– Aşa-l cheamă?

– De fapt, asta-i seria lui de fabricaţie.

– En-de-re, se încruntase Amanda. Endere 113. Ce nume ciudat!

– E seria de fabricaţie, repetase Gerald Martin. Amanda nici măcar nu-l asculta.

– Endere… Nu-i putem spune aşa. N-am mai auzit aşa un nume şi nici nu cred că-l mai are cineva.

– Ce să-ţi zic! pufnise Melissa.

Fata cea mare a Martinilor avea cu cinci ani mai mult decât Amanda; era brunetă cu părul negru şi se considera deja o femeie. Amanda nu era decât un copil şi, ca atare, Melissa o privea cu superioritate.

– Nu-i place seria de fabricaţie a robotului! adăugase ea.

– En-de-re, silabisise Amanda, ignorându-şi în mod deliberat sora. Nu-mi place deloc. Ce-ar fi să-i zicem Andrew?

– Andrew? făcuse Gerald Martin.

– Are un "en", nu? Şi un "de"? Pentru o clipă, Amanda păruse nesigură. Da, are! Şi un "er", de asta-s sigură. N-D-R. Andrew.

– Ce să-ţi zic! repetase dispreţuitor Melissa.

Însă Gerald Martin zâmbise. Ştia că nu era deloc neobişnuit ca literele din seria de fabricaţie a unui robot să fie înglobate într-un nume. Roboţii din seria JN deveniseră, în majoritate, John sau Jane, cei din seria RG erau "Regii", iar tipul QT era denumit "Cutie". Acum, Amanda voia să-i spună Andrew unui robot din seria NDR. Perfect! Absolut perfect!

În general, Gerald Martin o lăsa pe fetiţă să procedeze aşa cum credea ea de cuviinţă. Desigur, în anumite limite.

– Foarte bine, încuviinţase el. Îi vom zice Andrew.

Acesta rămăsese numele robotului. Ba chiar, cu timpul, nimeni din familie nu-i mai spusese NDR-113, iar seria lui de fabricaţie fusese complet uitată, astfel încât trebuiau s-o caute prin acte ori de câte ori era dus pentru întreţinerea curentă. Andrew însuşi pretindea că-şi uitase propria serie. Desigur, nu era tocmai adevărat. Oricâţi ani s-ar fi scurs, el n-ar fi putut uita absolut nimic - dacă voia să-şi reamintească.

Totuşi, cu trecerea anilor, lucrurile începuseră să se schimbe pentru Andrew, care dorea tot mai puţin să-şi amintească seria de fabricaţie. O tăinuise cu grijă în banca sa de date şi nu se mai gândise niciodată s-o caute.

Acum se numea Andrew… Andrew Martin… adică Andrew al familiei Martin…

Andrew era zvelt, înalt şi graţios, pentru că aşa fuseseră proiectaţi roboţii NDR. Se deplasa silenţios şi discret prin locuinţa splendidă a Martinilor, situată pe coasta Pacificului, executând eficient tot ceea ce-i cereau membrii familiei.

Casa aparţinea unei epoci apuse, fiind o reşedinţă imensă şi maiestuoasă, ce necesita o mulţime de servitori ca s-o întreţină. Bineînţeles, servitori nu mai existau, cu excepţia roboţilor, iar asta pricinuise o serie de probleme pentru Martini, înainte ca Gerald să se ofere voluntar în experimentul amintit. Acum, doi roboţi grădinari îngrijeau pajiştile strălucitor de verzi, tundeau superbele boschete de azalee înfocate şi curăţau de uscături palmierii gigantici, înşiruiţi pe colina dinapoia casei. Un robot aspirator îndepărta orice firicel de praf sau pânză de păianjen.

Iar Andrew servea drept valet, majordom, cameristă şi şofer pentru Martini. El pregătea mesele; el alegea şi turna vinurile de care era atât de mândru Gerald Martin; el aranja hainele din garderobe, şi tot el întreţinea mobilele minunate, operele de artă şi numeroasele obiecte personale ale membrilor familiei.

În plus, Andrew avea şi o altă îndatorire, care, de fapt, îi monopoliza o mulţime de timp, în detrimentul celorlalte sarcini gospodăreşti.

Reşedinţa Martin - în realitate, o moşie în toată regula - era destul de izolată, singură pe o colină superbă ce se înălţa deasupra apelor albastre şi reci ale oceanului.

În preajmă nu exista decât o aşezare micuţă, iar oraşul cel mai apropiat, San Francisco, se găsea mult mai departe, în josul coastei. Oricum, oraşele începuseră să devină demodate şi oamenii preferau să comunice prin mijloace electronice, păstrând distanţe mari între locuinţe. Din acest motiv, surorile Martin aveau puţini tovarăşi de joacă în imensa şi monumentala lor izolare.

Îl aveau însă pe Andrew.

Domnişoara fusese aceea care înţelesese prima cum trebuia procedat.

("Domnişoara" era titlul cu care Andrew i se adresa invariabil Melissei, nu pentru că ar fi fost incapabil să-i pronunţe numele, ci fiindcă i se păruse nepotrivit să-i vorbească într-un mod familiar. Amanda era "Micuţa Domnişoară" - întotdeauna doar atât. Mamei lor, pe care o chema Lucie, îi spunea "Doamna", iar lui Gerald Martin, "Domnul".

Gerald Martin era genul de individ căruia mulţi oameni, nu doar roboţii, preferau să-i spună "Domnul". Numărul celor care-l apelau cu "Gerald" era foarte mic şi părea imposibil să existe cineva care să-i zică Jerry".)

Domnişoara pricepuse rapid cum putea profita de prezenţa unui robot în casă. Pur şi simplu, era o chestiune de utilizare a Legii Doi.

– Andrew, spuse ea, îţi poruncim să încetezi ceea ce faci şi să te joci cu noi.

În clipa aceea, Andrew aranja biblioteca familiei, în care cărţile nu mai respectau ordinea alfabetică, aşa cum se întâmplă aproape permanent.

Se opri şi privi în jos din locul unde se afla, cocoţat înaintea rafturilor înalte din mahon, între cele două vitralii uriaşe de pe peretele nordic al camerei.

– Îmi pare rău, Domnişoară, răspunse el cu blândeţe. În clipa de faţă îndeplinesc o sarcină solicitată de tatăl tău. Un ordin anterior al Domnului are prioritate înaintea cererii tale.

– Am auzit ce ţi-a spus tăticu, replică Melissa. A zis aşa: "Aş vrea să aranjezi cărţile acelea, Andrew. Pune-le într-o ordine corespunzătoare." Nu-i aşa?

– Da, Domnişoară, exact aşa a spus. Chiar acestea au fost cuvintele lui.

– Păi atunci, dacă n-a spus decât că ar vrea să aranjezi cărţile - şi nu negi că aşa a zis - n-a fost tocmai un ordin, nu? A fost mai degrabă o preferinţă. O sugestie… Dar o sugestie nu-i un ordin, iar o preferinţă cu atât mai puţin. Andrew, eu îţi poruncesc! Lasă cărţile acolo şi însoţeşte-ne, pe Amanda şi pe mine, într-o plimbare pe plajă.

Era aplicarea perfectă a Legii Doi. Andrew lăsă imediat cărţile şi coborî de pe scară. Domnul constituia autoritatea supremă în casă, dar el nu formulase un ordin, cel puţin nu în sensul definitoriu al cuvântului, pe când Domnişoara