o făcuse. Fusese cât se poate de explicită. Iar porunca unui membru al familiei - orice fiinţă umană ce făcea parte din familie - avea întâietate faţă de simpla exprimare-a preferinţei altui membru, chiar dacă respectivul era Domnul.

Desigur, Andrew nu-şi făcea probleme în această privinţă.

Se ataşase de Domnişoară, ba într-o măsură chiar şi mai mare de Micuţa Domnişoară. La o fiinţă umană, efectul pe care fetele îl aveau asupra acţiunilor sale ar fi purtat denumirea de "ataşament". Andrew îi spunea aşa întrucât nu cunoştea nici un alt termen pentru ceea ce simţea faţă de cele două surori. Cu siguranţă, simţea ceva. Asta în sine părea puţin straniu, totuşi el bănuia că îi fusese programată o capacitate pentru ataşament, aşa cum i se programaseră şi celelalte multiple aptitudini. Iar dacă fetele doreau să se joace cu ele, avea să se joace cu plăcere - cu condiţia de a putea s-o facă, în contextul celor Trei Legi.

Cărarea ce cobora pe plajă era abruptă şi întortocheată, presărată de bolovani, gropi şi alte obstacole neplăcute. Doar surorile Martin o foloseau mai des, întrucât plaja în sine nu era decât o fâşie neregulată de nisip, acoperită cu alge şi bucăţi de lemn purtate de furtuni; în această parte nordică a Californiei, apele oceanului erau prea reci pentru ca să te poţi scălda fără costum termoizolant. Fetelor le plăcea însă farmecul aspru, nestatornic şi bântuit de vânturi al locului.

Mergând pe potecă, Andrew o ţinea de mână pe Domnişoară, iar pe Micuţa Domnişoară o purta pe încheietura braţului. Mai mult ca sigur, ambele ar fi coborât fără probleme, însă Domnul fusese extrem de strict în privinţa acestei rute: "Andrew, ai grijă să nu fugă sau să ţopăie pe acolo. Dacă fac un pas greşit sau se împiedică de ceva, le aşteaptă o cădere de peste cincisprezece metri. Nu le pot opri să meargă pe plajă, dar vreau să le însoţeşti în permanenţă, ca să te asiguri că nu fac nici o prostie. E un ordin!"

Andrew ştia că, în curând, Domnişoara - sau chiar Micuţa Domnişoară - va contramanda ordinul respectiv, spunându-i să rămână pe loc, în vreme ce ele vor alerga cu o viteză ameţitoare pe potecă. Dacă avea să se întâmple aşa ceva, în creierul lui pozitronic urma să se declanşeze un puternic echipotenţial de contradicţie care, fără îndoială, avea să fie dificil de stăpânit.

Desigur, ordinul Domnului prevala în cele din urmă, întrucât cuprindea elemente din Legile Unu şi Doi, şi orice implica prohibiţiile Legii Unu căpăta prioritate. Cu toate acestea, Andrew mai ştia că toate circuitele sale urmau să fie serios solicitate la primul conflict direct între dispoziţia Domnului şi nazurile fetelor.

Deocamdată, însă, surorile acceptau să respecte regulile.

Precaut, pas cu pas, Andrew coborî faleza împreună cu ele.

Ajuns la baza stâncii, dădu drumul mâinii Domnişoarei şi o lăsă pe Micuţa Domnişoară pe nisipul umed. Imediat, amândouă o luară la goană, alergând fericite în lungul ţărmului oceanului înspumat.

– Iarbă de mare, ţipă Domnişoara, înhăţând o bucată groasă de varec brun, mai lungă decât ea, şi rotind-o ca pe un bici. Uite ce iarbă mare, Andrew!

– Şi bucata asta de lemn…, zise Micuţa Domnişoară. Nu-i aşa că-i frumoasă, Melissa?

– Pentru tine, o fi frumoasă, replică dispreţuitoare sora ei. Luă lemnul strâmb şi îndoit, îl examină superficial, apoi îl azvârli, pufnind scârbită:

– Puah! Cresc nişte chestii pe el.

– E tot nişte iarbă de mare, spuse Micuţa Domnişoară. Nu-i aşa, Andrew?

Ridică bucata de lemn şi i-o întinse, ca s-o examineze.

– Alge, da, rosti el.

– Algie?

– Alge. Denumirea botanică a ierbii de mare.

– Aha… Algie.

Micuţa Domnişoară chicoti şi lăsă lemnul lângă cărare, ca să-şi amintească să-l ia la întoarcere. După aceea, se repezi iarăşi pe plajă, urmându-şi sora mai mare printre dantelele înspumate ale valurilor.

Andrew ţinea pasul cu ele fără dificultate. Nu intenţiona să le lase să se îndepărteze prea mult, nici măcar pentru o clipă.

Nu-i trebuiau ordine speciale din partea Domnului ca să le protejeze pe fete atunci când se aflau pe plajă - de asta se îngrijea Legea Unu. Aici, Oceanul nu avea doar aspectul neîmblânzit, ci era extrem de periculos: curenţi puternici şi imprevizibili, apă insuportabil de rece tot timpul anului şi colţii uriaşi de stâncă ai unui recif ucigaş înălţându-se dintre talazuri la mai puţin de cincizeci de metri de mal. Dacă Domnişoara sau Micuţa Domnişoară ar fi schiţat cel mai vag gest de a intra în apă, Andrew ar fi apărut lângă ele într-o clipă.

Fetele îşi dădeau seama şi singure că nu se putea înota într-un asemenea ocean imposibil. În regiunea aceea a coastei Pacificului, ţărmul prezenta un peisaj superb în felul său, aspru şi sălbatic, dar oceanul în sine, mereu furios şi agitat, era duşmanul celor care nu se împăcau cu el. Până şi un copil putea sesiza asta, imediat.

Acum, Domnişoara şi Micuţa Domnişoară plescăiau prin băltoacele lăsate de flux, examinând scoicile întunecate, moluştele de un verde-cenuşiu, anemonele roz şi purpurii şi nenumăraţii crabi mititei ce fugeau grăbiţi; căutau - aşa cum făceau întotdeauna, rareori cu prea mult succes - stele de mare. Andrew stătea în apropierea lor, atent şi pregătit în eventualitatea că un talaz s-ar fi înălţat pe neaşteptate, fără nici un avertisment, şi le-ar fi târât spre larg. Oceanul era liniştit azi, pe cât de liniştită putea fi întinderea aceea nesupusă de apă, totuşi oricând puteau răsări valuri periculoase, din senin.

– Andrew, întrebă brusc Domnişoara, tu ştii să înoţi?

– Aş putea înota, dacă ar fi necesar.

– Nu ţi-ar scurtcircuita creierul… sau altceva? Adică, vreau să zic, dacă ţi-ar intra apă înăuntru…

Sunt foarte bine izolat.

– Perfect. Atunci, înoată până ia stânca aceea cenuşie şi înapoi. Cea pe care îşi au cuibul cormoranii. Vreau să văd cât de repede poţi să înoţi.

– Melissa…, începu Micuţa Domnişoară, îngrijorată.

– Taci, Amanda. Vreau ca Andrew să se ducă acolo. Poate ne găseşte nişte ouă de cormoran şi ni le aduce să le vedem.

– N-ar fi bine să deranjăm cuibul, Domnişoară, rosti Andrew cu blândeţe.

– Am zis că vreau să te duci acolo.

– Melissa…, repetă Micuţa Domnişoară, însă acum pe un ton mai hotărât.

Sora ei era însă decisă. Dăduse un ordin. Andrew simţi acumulându-se simptomele preliminare ale potenţialelor de contradicţie: un vag tremur al degetelor şi