Poruncile trebuiau ascultate: aceasta era esenţa Legii Doi. Domnişoara îi putea ordona să înoate până în China, iar Andrew ar fi ascultat-o fără ezitare, dacă nu erau implicate şi alte considerente. Însă el se afla aici ca să le protejeze pe fete. Ce s-ar fi întâmplat dacă survenea ceva neaşteptat, pe când înota spre stâncile cormoranilor? Un talaz stârnit din senin, o alunecare de teren, chiar un cutremur - cutremurele nu erau frecvente în această regiune, totuşi se puteau petrece oricând…

În mod clar, situaţia intra în jurisdicţia Legii Unu.

– Îmi pare rău, Domnişoară. Fără adulţi care să aibă grijă de voi două aici, nu pot să vă las singure pentru a înota până la stâncă şi înapoi. Dacă ar fi prezenţi Domnul sau Doamna, problema s-ar pune cu totul altfel, dar aşa…

– Nu recunoşti un ordin când îl auzi? Andrew, vreau să înoţi până acolo!

– După cum am explicat, Domnişoară…

– Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa noastră. Nu sunt un copil, Andrew. Ce crezi: că pe plajă o să apară un căpcăun teribil, în timp ce tu eşti în apă, şi o să ne-nghită? Pot să-mi port de grijă şi singură, mulţumesc foarte mult, şi o să am grijă şi de Amanda, dacă va fi nevoie.

– Nu eşti dreaptă cu el, Melissa, interveni Micuţa Domnişoară. Tăticu i-a dat nişte ordine…

– Iar acum eu i-am dat altele. Domnişoara făcu un gest hotărât: Andrew, înoată până la stânca de acolo. Dă-i drumul! Acum, Andrew!

Andrew simţi că se încălzeşte uşor şi comandă circuitelor sale să efectueze corecţiile homeostatice cuvenite.

– Legea Unu…, începu el.

– Ce plictisitor poţi să fii! Tu şi legile tale! se înfurie Melissa. Nu le poţi uita niciodată? De fapt, nu, nu poţi, aşa-i? Ţi-au programat legile alea idioate şi n-ai cum le ocoli. Nu eşti nimic altceva decât o maşină proastă.

– Melissa! exclamă indignată Micuţa Domnişoară.

– Da, este adevărat, încuviinţă Andrew. După cum în mod corect ai afirmat, nu sunt altceva decât o maşină proastă. De aceea nici nu am posibilitatea de a încălca porunca tatălui vostru, referitoare la siguranţa voastră pe plajă. Se înclină uşor în direcţia Melissei: îmi pare foarte rău, Domnişoară.

– Dacă ţii neapărat să-l vezi pe Andrew înotând, interveni Micuţa Domnişoară, de ce nu-i ceri să înoate pe lângă mal? Asta s-ar putea, nu-i aşa?

– N-ar fi acelaşi lucru, îşi ţuguie buzele sora ei. N-ar fi deloc acelaşi lucru.

"Totuşi", gândi Andrew, "poate că asta ar mulţumi-o". Nu-i plăcea să fie cauza unor disensiuni.

– Să vă arăt, rosti el.

Păşi în apă. Valurile înspumate se spărgeau cu violenţă în jurul genunchilor săi, însă Andrew îşi putea regla cu uşurinţă stabilizatorii giroscopici pe măsura forţei talazurilor ce-l asaltau.

Pietrele dure şi tăioase risipite pe fundul oceanului nu însemnau absolut nimic pentru tălpile sale metalice. Senzorii îl anunţau că temperatura apei se găsea sub limita confortului uman, dar şi amănuntul acesta era irelevant pentru el.

La patru-cinci metri de mal apa era îndeajuns de adâncă pentru înotat şi, în acelaşi timp, el rămânea suficient de aproape ca să poată reveni pe uscat imediat, dacă ar fi fost nevoie. Se îndoia că avea să apară vreo urgenţă. Fetele stăteau una lângă cealaltă, privindu-l fascinate.

Andrew nu mai înotase niciodată până atunci. Nu avusese absolut nici un motiv să înoate. Totuşi fusese programat să-şi păstreze echilibrul şi coordonarea în orice condiţii şi nu avu nevoie decât de o microsecundă pentru a calcula natura mişcărilor necesare propulsiei la suprafaţa apei - loviturile ritmice ale picioarelor, ridicarea braţelor, înclinarea palmelor. Lunecă vreo zece-doisprezece metri cu iscusinţă, paralel cu ţărmul, se întoarse şi reveni la locul de pornire. Totul durase doar câteva clipe.

Şi avusese efectul dorit asupra Domnişoarei.

– Eşti un înotător grozav, Andrew, zise ea, cu ochii scânteietori. Sunt sigură că, dacă ai participa la un concurs, ai spulbera toate recordurile.

– Nu există concursuri pentru roboţi, Domnişoară, îi răspunse el grav.

– Eu mă gândeam la un concurs între oameni! chicoti Domnişoara. Aşa, ca la Jocurile Olimpice!

– Domnişoară, Domnişoară! Ar fi necinstit ca unui robot să i se permită să concureze la Olimpiade împotriva oamenilor! Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată.

Fata căzu pe gânduri.

– Cred că nu, încuviinţă ea după o clipă, apoi privi cu jind către stânca unde îşi aveau cuibul cormoranii. Eşti sigur că nu vrei să înoţi până acolo? Fac pariu că te-ai putea duce şi întoarce în două minute. Ce crezi că ni s-ar putea întâmpla în două minute?

– Melissa…, începu iarăşi Micuţa Domnişoară.

– Îţi înţeleg perfect dorinţa de a mă vedea executând ceea ce mi-ai cerut, Domnişoară, rosti Andrew. Dar nu sunt capabil să ţi-o îndeplinesc. Repet: regret, profund…

– Bine, bine. Îmi pare rău că ţi-am cerut-o.

– Nu-i adevărat, comentă Micuţa Domnişoară.

– Ba da!

– Şi i-ai spus că-i o maşină proastă! N-a fost frumos!

– Dar e adevărat, nu? replică Domnişoara. El însuşi ne-a spus că-i adevărat!

– De acord, e o maşină, cedă Micuţa Domnişoară. Dar nu-i deloc prost. Oricum, n-a fost politicos din partea ta s-o spui.

– Nici nu trebuie să fiu politicoasă cu roboţii. E ca şi cum aş fi politicoasă cu un televizor.

– E altfel! insistă fetiţa. E cu totul altceva!

Apoi izbucni în lacrimi şi Andrew trebui s-o ridice în braţe şi s-o învârtească prin aer, până când fu atât de fermecată de roata uriaşă şi senină a cerului, ca şi de ciudăţenia oceanului răsturnat cu susul în jos, încât uită motivul supărării.

Puţin mai târziu, pe când Micuţa Domnişoară reîncepu să caute prin rămăşiţele aduse de flux, Domnişoara se apropie de Andrew şi rosti cu glas scăzut, pocăit:

– Îmi pare rău pentru ce am zis, Andrew.

– Nu-i nimic, Domnişoară.

– O să mă ierţi? Ştiu că n-am fost amabilă. Voiam cu adevărat să înoţi până acolo şi nu m-am gândit că n-ai voie să ne laşi singure pe plajă. Îmi pare cu adevărat rău, Andrew…

– Nu este nevoie să-ţi ceri scuze, Domnişoară. Chiar nu este nevoie.

Era adevărat. Cum putea un robot să se supere pe ceea ce spunea sau făcea o fiinţă omenească? Cumva însă, Andrew se gândi că era mai bine să nu atragă atenţia fetei asupra acestui lucru. Dacă Domnişoara simţea că trebuie să se scuze, el avea să-i permită să-şi satisfacă această nevoie - deşi cuvintele ei răutăcioase nu-l deranjaseră câtuşi de puţin.

Ar fi fost