Minciuni Pe Canapea citește gratis .pdf 📖

Lying on the Couch (1996)

  PROLOG.

  Lui Ernest îi plăcea la nebunie să fie psihoterapeut. Zi de zi, pacienţii îl invitau în cele mai intime încăperi ale vieţii lor. Zi de zi, el le aducea alinare, îşi făcea griji din pricina lor, le uşura disperarea. Iar în schimb, primea admiraţie şi preţuire. De asemenea, şi bani, deşi Ernest deseori se gândea că, dacă n-ar fi avut nevoie de bani, ar fi practicat psihoterapia gratis.

  Norocos e cel căruia îi place slujba pe care o face. Într-adevăr, Ernest se considera norocos. Chiar mai mult decât norocos. Fericit. Era un om care îşi descoperise vocaţia, un om care putea spune: Sunt exact acolo unde îmi doresc să fiu, în vâltoarea talentelor, intereselor, pasiunilor mele.

  Ernest nu era credincios. Dar în fiecare dimineaţă, când îşi deschidea agenda şi vedea numele celor opt sau nouă oameni dragi cu care urma să-şi petreacă ziua, îl copleşea un sentiment pe care nu-l putea descrie decât ca fiind religios. În acele momente îl năpădea dorinţa profundă să mulţumească unei persoane sau unui lucru pentru că l-a îndrumat spre această profesie.

  Existau unele dimineţi când privea în sus, prin luminatorul din clădirea în stil victorian de pe Sacramento Street, prin ceaţa matinală, şi îşi imagina că strămoşii psihoterapiei ar fi suspendaţi în aurora zorilor.

  — Mulţumesc, mulţumesc, incanta el. Le mulţumea tuturor, tuturor tămăduitorilor care îi alinaseră disperarea. Mai întâi, strămoşilor din vechime, cu siluetele lor abia vizibile pe bolta cerească: Isus, Buddha, Socrate. Sub ei, puţin mai bine conturaţi, măreţilor înaintaşi: Nietzsche, Kierkegaard, Freud, Jung. Iar şi mai aproape, părinţilor psihoterapiei: Adler, Horney, Sullivan, Fromm, chipului dulce şi zâmbitor al lui Sándor Ferenczi.

  Cu câţiva ani în urmă, ei răspunseseră chemărilor lui disperate când, după ce îşi încheiase rezidenţiatul, îşi însuşise idealul tuturor neuropsihiatrilor tineri şi ambiţioşi şi se dedicase cercetării în neurochimie – ştiinţa viitorului, arena de aur a oportunităţii personale. Strămoşii au ştiut atunci că o luase pe un drum greşit. Locul lui nu era într-un laborator ştiinţific. Nici într-o clinică de psihofarmacologie, unde să prescrie medicamente.

  I-au trimis un mesager, un mesager caraghios al puterii, pentru a-l ajuta să-şi împlinească ursita. Nici în ziua de azi, Ernest nu putea să-şi explice cum s-a hotărât să devină terapeut. Dar îşi amintea când. Îşi amintea ziua aceea cu o limpezime uluitoare. Şi îşi amintea şi mesagerul: Seymour Trotter, un bărbat pe care l-a întâlnit o singură data şi care i-a schimbat complet viaţa.

  Cu şase ani în urmă, directorul departamentului de care aparţinea Ernest îi încredinţase un mandat temporar în Comitetul de Etică Medicală al Spitalului Stanford, iar prima lui acţiune disciplinară fusese cazul doctorului Trotter. Seymour Trotter avea şaptezeci şi unu de ani, fiind un patriarh al comunităţii psihiatrice şi unul dintre foştii preşedinţi ai Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Fusese acuzat de comportament sexual inadecvat faţă de o pacientă de treizeci şi doi de ani.

  Pe vremea aceea, Ernest era asistentul unui profesor de psihiatrie şi îşi terminase rezidenţiatul în urmă cu doar patru ani. Lucrând cu normă întreagă ca cercetător în neurochimie, nu ştia absolut nimic despre ce se petrecea în lumea psihoterapeuţilor şi, în naivitatea lui, nu bănuia că acest caz îi fusese încredinţat deoarece nimeni altcineva nu voia să se ocupe de el. Toţi psihiatrii mai în vârstă din nordul Californiei îl venerau enorm şi ştiau de frica lui Seymour Trotter.

  Ernest a ales pentru prima întâlnire un birou auster din partea administrativă a spitalului şi a încercat să pară cât mai oficial, stând cu privirea pe ceas în timp ce îl aştepta pe doctorul Trotter, cu dosarul care conţinea dovezile acuzatoare în faţa lui, pe birou, nedeschis. Pentru a rămâne cât mai imparţial, Ernest luase decizia să-l interogheze pe acuzat fără a se informa în prealabil despre cazul lui, pentru a-i asculta istorisirea fără nici o idee preconcepută. Se gândea să citească după aceea dosarul şi să programeze o a doua întâlnire, dacă i se părea necesar.

  Imediat a auzit bocănituri răsunând cu ecou pe coridor. Să fi fost oare orb doctorul Trotter? Nimeni nu-i spusese nimic despre aşa ceva. Bocănituri în podea, urmate de un zgomot târşâit, se auzeau din ce în ce mai tare. Ernest s-a ridicat în picioare şi a ieşit pe coridor.

  Nu, nu era orb. Era şchiop. Doctorul Trotter venea împleticindu-se pe coridor, sprijinindu-se, într-un echilibru precar, pe două cârje. Era încovoiat din talie şi îşi ţinea cârjele departe de corp, fiecare la aproape un metru distanţă. Pomeţii şi bărbia, puternice şi sănătoase, erau încă ferme, dar toate părţile moi îi fuseseră năpădite de riduri şi excrescenţe specifice senectuţii. Falduri largi de piele îi atârnau pe gât, şi smocuri de păr alb îi ieşeau din urechi. Şi totuşi, vârsta nu îl doborâse de tot, ceva tineresc, ba chiar copilăresc, se conservase în el. Ce anume? Poate părul lui, cărunt şi des, tuns scurt, sau îmbrăcămintea, o jachetă de denim albastru ce acoperea un tricou alb cu guler rulat pe gât.

  Au făcut cunoştinţă în pragul uşii. Doctorul Trotter a făcut bălăngănindu-se încă doi paşi în cameră, apoi şi-a ridicat brusc cârjele, s-a răsucit energic şi, parcă printr-un noroc chior, s-a aşezat cu o piruetă pe scaun.

  — Am nimerit-o la fix! Te-am surprins, ei?

  Ernest nu l-a lăsat să-i distragă atenţia.

  — Înţelegeţi care este scopul acestui interviu, doctore Trotter? Şi înţelegeţi de ce îl înregistrez?

  — Am auzit că administraţia spitalului m-a nominalizat la titlul de Angajatul lunii.

  Ernest, care îl privea fără să clipească prin ochelarii lui cu lentile groase şi mari, n-a zis nimic.

  — Scuze, ştiu că ai o sarcină de îndeplinit, dar, după ce treci de şaptezeci de ani, zâmbeşti la o poantă bună ca asta. Mda, am împlinit şaptezeci şi unu săptămâna trecută. Dar tu ce vârstă ai, doctore…? Am uitat cum te cheamă. În fiecare minut, a spus el,