bătându-se uşurel pe tâmplă, o duzină de neuroni corticali pier zumzăind, ca nişte muşte muribunde. Ironia e că am publicat patru articole despre boala Alzheimer, evident că am uitat unde, dar în reviste bune. Ştiai asta?

  Ernest a clătinat din cap.

  — Deci tu n-ai ştiut niciodată, iar eu am uitat. Asta ne face să fim chit. Ştii care sunt cele două chestii bune la boala Alzheimer? Vechii prieteni îţi devin prieteni noi şi poţi să-ţi ascunzi singur ouăle de Paşte.

  În pofida iritării sale, Ernest nu s-a putut abţine să zâmbească.

  — Numele, vârsta şi la ce şcoala ţi-ai executat sentinţa?

  — Sunt doctorul Ernest Lash, iar restul probabil că nu contează acum, domnule doctor Trotter. Avem multe de discutat astăzi.

  — Fiul meu are patruzeci de ani. Nu poţi avea mai mult de atât. Ştiu că ai fost rezident la Stanford. Ţi-am auzit prelegerea de anul trecut. Te-ai descurcat bine. Ai avut o prezentare foarte clară. Acum totul e numai psihofarmacologie, nu? Ce formă de calificare în Psihoterapie mai faceţi acum voi, tinereii? Mai faceţi vreuna?

  Ernest şi-a scos ceasul şi l-a pus pe birou.

  — Cu altă ocazie aş fi încântat să vă dau o copie a lucrării mele de rezidenţiat la Stanford, dar acum, vă rog, haideţi sa intrăm în subiect, domnule doctor Trotter, Poate că cel mai bine ar fi să îmi spuneţi varianta dumneavoastră în ceea ce priveşte povestea cu doamna Fellini.

  — Bine, bine. Vrei să fiu serios. Vrei să-ţi spun versiunea mea. Relaxează-te, băieţică, şi o să-ţi spun o poveste. S-o luăm de la început. Era acum vreo patru ani, cel puţin patru ani… Mi-am rătăcit toate însemnările despre pacienta asta… Ce dată era în dosarul tău cu reclamaţia? Ce? Nu l-ai citit. Eşti leneş? Sau încerci să nu te laşi influenţat în obiectivitatea ta ştiinţifică?

  — Vă rog, doctore Trotter, continuaţi.

  — Principiul de bază al unui interviu e să te prefaci că asiguri un mediu plin de afecţiune, care să inspire încredere. Acum, că ai reuşit chestia asta cu atâta măiestrie, sunt în stare să vorbesc mult mai liber despre o problemă dureroasă şi jenantă. Aha, asta te impresionează. Tre’ să ai grijă cu mine, doctore Lash. Am la activ patruzeci de ani de descifrat feţe. Mă pricep foarte bine la asta. Dar, dacă ai terminat cu întreruperile, o să încep. Eşti gata?

  — Acum câţiva ani – hai să zicem acum patru ani – o femeie, Belle, intră sau, mai bine zis, se târăşte în cabinetul meu – ori se tăbârceşte până în cabinetul meu – se tăbârceşte, aşa-i mai bine. Există verbul a se tăbârci? În jur de treizeci şi cinci de ani, dintr-o familie înstărită, elveţiano-italiană, deprimată, purta o bluză cu mâneci lungi în toiul verii. Evident, se automutilase, avea cicatrici la încheieturile mâinilor. Dacă vezi mâneci lungi în timpul verii şi un pacient care te nedumereşte, întotdeauna să te gândeşti la cicatrici la încheieturile mâinilor sau la injecţii cu droguri, domnule doctor Lash. Arătoasă, un ten nemaipomenit, ochi seducători, îmbrăcată elegant. Stilată, dar pe punctul de a ceda nervos.

  — De multă vreme îşi făcea rău singură. Tot ce vrei: droguri, le încercase pe toate, nu ratase niciunul. Când am văzut-o prima oară, revenise la alcool şi mai ciugulea din când în când heroină. Deşi încă nu devenise cu adevărat dependentă. Pe undeva, nu avea înclinaţie spre dependenţă – unii oameni aşa sunt -, dar se străduia din răsputeri. De asemenea, şi probleme de nutriţie. În principal anorexie, dar uneori şi accese de vomă bulimică. Deja am menţionat tăieturile, numeroase pe toată lungimea braţului şi la încheieturi, îi plăceau durerea şi sângele. Numai atunci simţea că trăieşte. Tot timpul îi auzi pe pacienţi că spun asta. Jumătate de duzină de spitalizări scurte. Mereu se externa într-o zi sau două. Personalul se bucura când pleca. Era bună, un adevărat talent la jocul Uproar. Îţi aminteşti de Games People Play1 a lui Eric Berne?

  — Nu? Presupun că asta a fost înainte ca tu să te naşti. Doamne, ce bătrân mă simt. Bună carte, Berne n-a fost prost deloc. Citeşte-o, n-ar trebui să fie uitată.

  — Căsătorită, fără copii. Refuza să aducă pe lume copii, spunea că lumea e un loc prea oribil ca să-ţi obligi copiii să trăiască în ea. Soţ cumsecade, relaţie defectă. El voia cu disperare copii, şi se certau o grămadă pe tema asta. Lucra la o bancă, pe post de consultant pentru investiţii, ca şi tatăl ei, mereu pe drumuri. După câţiva ani de căsnicie, l-a lăsat libidoul sau poate s-a pus pe făcut bani – câştiga binişor, dar n-a reuşit să dea lovitura, precum tatăl ei. Ocupat, mereu ocupat, dormea cu computerul. Poate se şi futea cu el, mai ştii? Însă cert e că nu se futea cu Belle. Din ce mi-a spus ea, o evita de ani de zile, probabil din cauza furiei pricinuite de faptul că ea nu voia copii. Greu de spus de ce mai rămâneau căsătoriţi. El fusese crescut într-un orfelinat aparţinând sectei creştinismului ştiinţific2 şi refuza cu îndârjire să facă terapie de cuplu sau vreo altă formă de psihoterapie. Dar ea recunoştea că niciodată nu insistase prea mult. Hai să vedem. Ce să îţi mai spun? Întreabă-mă, domnule doctor Lash.

  — Ce terapie mai făcuse până atunci? Bine. O întrebare importantă. Eu întotdeauna întreb asta în primele treizeci de minute. Terapie non-stop – sau, mai bine zis, încercări de a face terapie – încă din adolescenţă. S-a dus pe rând la toţi terapeuţii din Geneva, şi o vreme a făcut naveta până la Zürich, să facă psihanaliză. A venit la universitate în S. U. A., la Pomona, şi a tot schimbat terapeuţii, deseori nu se ducea decât la prima şedinţă. A rămas la trei sau patru dintre ei vreme de câteva luni, dar nu s-a dat în vânt după niciunul. Belle era – şi mai e încă – foarte pretenţioasă. Niciunul