nu era destul de bun, cel puţin nu i se potrivea ei. Găsea ceva în neregulă la fiecare: prea formal, prea pompos, prea moralizator, prea protector, prea pus pe afaceri, prea rece, prea preocupat de diagnostice, prea stereotip. Medicamente? Testări psihologice? Protocoale comportamentale? Nici să nu te gândeşti la aşa ceva, oricine i-ar fi sugerat una ca asta ar fi primit imediat papucii. Ce să îţi mai spun?

  — Cum m-a ales pe mine? Excelentă întrebare, domnule doctor Lash, ne face discuţia mai dinamică şi mai aplicată. Încă am putea scoate din tine un psihoterapeut. Am simţit asta încă de când am asistat la prelegerile tale. O minte ageră, pătrunzătoare. Se vedea asta când îţi prezentai informaţiile. Dar ce mi-a plăcut a fost prezentarea studiului de caz, mai ales cum le permiteai pacienţilor să te influenţeze. Mi-am dat seama că ai instincte bune. Carl Rogers3 obişnuia să spună: „Nu-ţi mai pierde vremea calificând terapeuţi, mai bine i-ai selecta”. Întotdeauna mi s-a părut că există mult adevăr în cuvintele astea.

  — Hai să vedem, unde rămăsesem? A, cum a ajuns la mine. Ginecologul ei, un om pe care ea îl adora, îmi fusese pacient. I-a zis că sunt un tip obişnuit, de treabă, şi că nu mi-e teamă să mă murdăresc pe mâini. Mi-a căutat cărţile la bibliotecă şi i-a plăcut un articol pe care îl scrisesem în urmă cu cincisprezece ani despre ideea lui Jung de a inventa câte un nou limbaj terapeutic pentru fiecare pacient. Ştii despre ce vorbesc? Nu? În Jurnalul de ortopsihiatrie. O să-ţi trimit o ediţie recentă. Eu am ajuns chiar mai departe decât Jung. Am sugerat să inventăm câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient şi să tratăm cu mare seriozitate faptul că fiecare pacient este unic, concepând o terapie individuală pentru fiecare în parte.

  — Cafea? Da, aş vrea şi eu. Simplă. Mersi. Deci, aşa a ajuns la mine. Şi următoarea întrebare pe care ar trebui să mi-o pui, domnule doctor Lash: De ce atunci? Întocmai. Asta e. Întotdeauna-i o întrebare productivă în cazul unui pacient nou. Răspunsul e comportament sexual periculos4. Până şi ea îşi dădea seama de asta. Mai făcuse aşa ceva şi în trecut, dar acum devenea din ce în ce mai grav. Închipuie-ţi că mergea cu maşina pe autostradă în paralel cu un camion sau o dubiţă – şoferul fiind suficient de sus încât să vadă interiorul maşinii ei – apoi îşi ridica fusta şi se masturba la o sută douăzeci de kilometri pe oră. Nebună. Apoi ea o lua pe următoarea ieşire de pe autostradă şi, dacă şoferul venea după ea, se oprea, se urca lângă el şi i-o sugea. Letală chestie. Şi o făcea foarte des. Avea un control atât de mic asupra ei înseşi, încât atunci când era plictisită, intra în vreo cârciumă sărăcăcioasă din San Jose, uneori în Chicano, alteori în vreun bar de negri, şi agăţa pe cineva. Se simţea euforică în situaţii periculoase, înconjurată de bărbaţi necunoscuţi şi posibil violenţi. Era în pericol nu numai din cauza bărbaţilor, ci şi din cauza prostituatelor, care o detestau fiindcă le fura clienţii. O ameninţau că o omoară şi era nevoită să schimbe mereu locul în care se ducea. SIDA, herpes, sex protejat, prezervative? Se purta de parcă n-ar fi auzit niciodată de aşa ceva.

  — Deci, una peste alta, cam aşa era Belle când a venit prima oară la mine. Ai priceput cum stătea treaba? Mai ai vreo întrebare sau continui? Ok. Aşa că, într-un fel sau altul, în prima şedinţă am trecut toate testele ei. A venit şi la a doua, şi la a treia, apoi am început să facem tratament de două ori, uneori de trei ori pe săptămână. Mi-am petrecut o oră întreagă întrebând-o tot felul de amănunte despre ce făcuse cu ceilalţi terapeuţi. Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalţi şi pe urmă încearcă să le eviţi greşelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneţ şi de creativ, să născoceşti câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.

  — Belle Felini nu era genul de pacient la care să ţină terapia tradiţională. Dacă m-aş fi rezumat la rolul meu profesional obişnuit, adică să-i aflu trecutul, să reflectez, să empatizez cu ea şi să interpretez, pa, n-o mai vedeam. Crede-mă. Sayonara. Auf wiedersehen. Asta făcuse cu toţi terapeuţii pe care îi cunoscuse până atunci, iar mulţi dintre ei se bucurau de un bun renume. Ştii vechea poveste: operaţia a fost un succes, dar pacientul a murit.

  — Ce tehnică am folosit? Mi-e teamă că nu m-ai înţeles. Tehnica mea e să abandonez orice tehnică! Şi nu vreau să fac pe deşteptul, domnule doctor Lash, asta-i prima regulă într-o terapie ca lumea. Şi ăsta ar trebui să fie şi principiul tău, dacă o să devii şi tu psihoterapeut. Am încercat să fiu cât mai uman şi cât mai puţin formal. Nu-mi concep un plan sistematic de terapie, nici tu n-o să faci aşa ceva după patruzeci de ani de experienţă. Mă bizui doar pe intuiţia mea. Dar nu-i cinstit pentru tine, ca începător. Presupun, dacă mă gândesc cum era la început, că cel mai frapant aspect al patologiei lui Belle era impulsivitatea. Simţea o dorinţă, bingo, trebuia să treacă imediat la acţiune. Mi-amintesc că am vrut să-i măresc toleranţa la frustrare. Asta a fost punctul meu de plecare şi primul, probabil, principalul scop al terapiei. Hai să vedem, cum am început? E greu să-mi aduc aminte lucrul ăsta, fără notiţele mele.

  — Ţi-am zis că le-am pierdut. Văd pe faţa ta că nu prea mă crezi. Notiţele mele au dispărut când mi-am mutat cabinetul, acum vreo doi ani. N-ai ce face, trebuie să mă crezi.

  — Cel mai bine îmi amintesc faptul că la început lucrurile au