mers mult mai bine decât mi-am imaginat. Nu ştiu sigur de ce, dar Belle s-a ataşat imediat de mine. Şi nu fiindcă eram atrăgător. Tocmai îmi făcusem o operaţie de cataractă, şi ochiul meu arăta ca dracu’. Iar ataxia nu-mi creştea sex-appealul… O ataxie cerebrală comună, dacă eşti curios. În mod clar, galopantă… Mă aşteaptă în viitor cadrul, peste vreun an sau doi, şi scaunul cu rotile, peste vreo trei sau patru. C’est la vie.

  — Cred că lui Belle i-a plăcut de mine fiindcă îi respectam toate drepturile. Am făcut exact ce faci şi tu acum – şi chiar vreau să-ţi spun, domnule doctor Lash, că apreciez ceea ce faci. N-am citit nici o fişă de-a ei. Am început să lucrez cu ea fără nici o informaţie din alte surse, dorindu-mi să nu mă las influenţat de nici o idee preconcepută. Belle n-a fost niciodată pentru mine un diagnostic, nici borderline, nici tulburare de nutriţie, nici tulburare compulsivă sau antisocială. Aşa îmi abordez toţi pacienţii. Şi sper să nu devin niciodată un diagnostic pentru tine.

  — Ce, crezi că şi diagnosticul are rolul lui? Păi, ştiu că voi, cei care aţi absolvit acum, şi întreaga industrie psihofarmaceutică puneţi mare preţ pe diagnostic. Revistele de psihiatrie sunt pline de peroraţii fără sens despre nuanţele diagnosticelor. Pe viitor, apă de ploaie. Ştiu că în unele psihoze este important, dar în psihoterapia de zi cu zi nu joacă nici un rol sau, de fapt, au chiar un rol negativ. Te-ai gândit vreodată că e mai uşor să pui un diagnostic atunci când vezi un pacient pentru prima oară şi că, pe măsură ce ajungi să-l cunoşti, devine din ce în ce mai greu? Întreabă orice terapeut cu experienţă, care are cabinet propriu, şi o să-ţi spună acelaşi lucru! Cu alte cuvinte, precizia variază invers proporţional cu informaţia. Halal ştiinţă, nu?

  — Ce vreau să-ţi spun, doctore Lash, e următorul lucru: nu numai că nu i-am pus vreun diagnostic lui Belle, dar nici măcar nu mi-a trecut prin cap să-i pun vreunul. Nici acum n-o fac. În pofida celor întâmplate, în pofida tuturor lucrurilor pe care mi le-a făcut ea, nici acum n-o fac. Şi cred că ea ştia asta. Eram pur şi simplu doi oameni care se cunosc unul pe celălalt. Iar mie îmi plăcea Belle. Tot timpul mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult! Şi asta ştia. Poate că ăsta-i cel mai important lucru.

  — Ei, şi Belle nu era un pacient prea grozav în ce priveşte terapia verbală, chiar din contră. Impulsivă, înclinată spre acţiune, deloc dornică să afle lucruri despre ea însăşi, lipsită de capacitate de introspecţie, incapabilă de asociere liberă. Întotdeauna o dădea în bară la îndeplinirea sarcinilor tradiţionale ale terapiei – auto-reflecţie, introspecţie – şi apoi căpăta o părere şi mai proastă despre propria-i persoană. De aceea terapia eşuase mereu atât de lamentabil. Şi din cauza asta mi-am dat seama că trebuie să-i captez atenţia în alte moduri. Din cauza asta a trebuit să inventez o nouă formă de terapie pentru Belle.

  — Un exemplu? Păi, hai să-ţi dau unul de la începutul terapiei, cam dintr-a treia sau a patra lună. Mă concentram asupra comportamentului ei sexual autodistructiv şi o întrebasem ce vrea ea cu adevărat de la bărbaţi, inclusiv de la primul bărbat din viaţa ei, taică-său. Dar nu ajungeam nicăieri cu asta. Nu voia deloc să vorbească despre trecut – o făcuse prea mult cu ceilalţi terapeuţi, zicea ea. De asemenea, mai avea şi impresia că a scormoni în cenuşa trecutului reprezintă doar o scuză pentru a evita responsabilitatea acţiunilor noastre. Citise cartea mea despre psihoterapie şi mă citase pe mine, care spuneam acolo acelaşi lucru. Detestam chestia asta. Când pacienţii opun rezistenţă şi citează din cărţile tale e ca şi cum te-ar strânge de coaie.

  — În timpul unei şedinţe am întrebat-o despre reveriile ei din trecut şi despre fanteziile sexuale şi, până la urmă, ca să-mi facă pe plac, mi-a descris o fantezie recurentă, de pe vremea când avea opt sau nouă ani: afară e furtună, intră într-o cameră, înfrigurată şi udă fleaşcă, iar un bărbat mai în vârstă o aşteaptă acolo. O îmbrăţişează, îi scoate hainele ude, o şterge cu un prosop mare şi cald, îi dă o ciocolată fierbinte. Aşa că i-am sugerat un joc: i-am spus să iasă din cabinet şi să intre din nou, pretinzând că e udă şi înfrigurată. Fireşte, am sărit peste partea cu dezbrăcatul, am luat un prosop mare din baie şi am şters-o energic, păstrându-mi o atitudine non-sexuală, aşa cum fac de obicei. Am şters-o pe spate şi pe păr, apoi am înfăşurat-o în prosop, am pus-o să stea jos şi i-am preparat o cană cu ciocolată instant fierbinte.

  — Nu mă întreba de ce sau cum de am ales să fac asta atunci. Când ai o experienţă atât de bogată ca a mea, înveţi să te bizui pe propria-ţi intuiţie. Iar lucrul acesta a schimbat totul. Belle a rămas fără grai pentru o vreme, lacrimile i s-au adunat în ochi, apoi a plâns ca un bebeluş. Nu plânsese niciodată, absolut niciodată în timpul terapiei. Rezistenţa, pur şi simplu, i-a dispărut.

  — Cum adică i-a dispărut? Adică a căpătat încredere în mine, a început să creadă că suntem de aceeaşi parte a baricadei. Termenul tehnic, domnule doctor Lash, este „alianţă terapeutică”. După aceea a devenit un pacient autentic. A erupt într-un şuvoi de mărturisiri. A început să aştepte cu nerăbdare şedinţele cu mine. Terapia a devenit punctul central al vieţii ei. Tot timpul îmi spunea cât sunt de important pentru ea. Şi asta după doar trei luni.

  — Dacă eram prea important? Nu, domnule doctor Lash, un terapeut nu poate fi prea important la începutul terapiei. Chiar şi Freud a folosit strategia de a încerca să înlocuiască o psihonevroză cu o nevroză de transfer – ăsta-i un mod foarte eficient de a prelua controlul asupra simptomelor distructive.

  — Pari nedumerit. Pai, în cazul acesta, pacientul devine