Plansul Lui Nietzsche citeșste online gratis cărți bune PDf 📖

  CAPITOLUL 1

  Iveveria lui Josef Breuer fu întreruptă de dangătul armonios al clopotelor de la San Salvatore. îşi scoase ceasul masiv de aur din buzunarul vestei. Ora nouă. Citi din nou micuţa carte poştală cu chenar argintiu pe care o primise în ziua precedentă.

  21 octombrie 1882 Domnule doctor Breuer, Trebuie să vă consult într-o chestiune foarte urgentă. Este în joc viitorul filosofiei germane. Ne întâlnim mâine dimineaţă la ora nouă la Cafi Sorrento.

  Lou Salome.

  Ce bilet impertinent! Nimeni nu i se adresase cu atâta tupeu de-a lungul anilor. Nu cunoştea nici o Lou Salome. Pe plic – nici o adresă. Nici o posibilitate de a-i comunica acestei persoane că nu-i convenea ora nouă, că Frâu Breuer n-o să fie prea încântată să ia singură micul dejun, că dr Breuer era în concediu şi „chestiunile urgente" nu prezentau nici un interes pentru el – că, de fapt, dr Breuer venise la Veneţia tocmai ca să scape de chestiuni urgente.

  Cu toate acestea, iată-l aici, la Cafe Sorrento, la ora nouă, scrutând chipurile din jurul său şi întrebându-se care din ele ar putea fi al impertinentei Lou Salome'.

  — Mai doriţi cafea, domnule?

  Breuer dădu afirmativ din cap spre chelner, un puşti de vreo treisprezece sau paisprezece ani cu un păr negru umed pieptănat lins spre spate. De cât timp visa cu ochii deschişi? Se uită din nou la ceas. încă zece minute din viaţă irosite. Şi pentru ce? Ca de obicei, se gândise la Bertha, frumoasa Bertha, pacienta lui în ultimii doi ani. îi revenise în minte vocea ei provocatoare: „Domnule doctor, de ce vă este atât de frică de mine?" îşi amintea cuvintele ei atunci când i-a spus că nu avea să mai fie doctorul ei: „Am să aştept. Veţi rămâne întotdeauna singurul bărbat din viaţa mea."

  Se dojeni singur: „Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te! Nu te mai gândi! Deschide ochii! Priveşte! Revino la realitate!"

  Breuer îşi ridică ceaşca, inhalând aroma bogată a cafelei şi respirând, totodată, aerul rece de octombrie al Veneţiei. întoarse capul şi privi în jur. Celelalte mese de la Cafe Sorrento erau ocupate de bărbaţi şi femei care luau micul dejun – majoritatea turişti şi majoritatea în vârstă. Cei mai mulţi ţineau ziarul într-o mână şi ceaşca de cafea în cealaltă. Dincolo de mese, nori albastru-argintii de porumbei se înălţau şi reveneau în picaj. Apele liniştite din Canal Grande, în care licăreau reflexiile palatelor impunătoare ce-l străjuiau, nu erau tulburate dedt de dâra unduitoare lăsată de o gondolă care acosta. Alte gondole dormeau încă, legate de ţăruşi răsuciţi ce ieşeau în toate părţile din canal, ca nişte lănci aruncate la întâmplare de o mână gigantică.

  „Da, aşa, uită-te în jurul tău, prostule!" îşi spuse Breuer. „Oamenii vin din toate colţurile lumii ca să vadă Veneţia – oameni ce refuză să moară înainte de a fi binecuvântaţi de această frumuseţe."

  Cât am pierdut oare din viaţă, se întrebă el, pur şi simplu uitând să privesc? Sau privind şi nevăzând? Ieri făcuse o plimbare solitară în jurul insulei Murano şi, după o oră încheiată, nu văzuse nimic, nu înregistrase nimic. Nici o imagine nu-i trecuse de pe retină pe cortex. Toată atenţia îi fusese acaparată de gânduri despre Bertha: zâmbetul ei ispititor, ochii ei plini de adoraţie, atingerea corpului ei cald, care sugera încredere, şi respiraţia ei accelerată în timp ce o consulta sau o masa. Scenele acestea aveau forţă – o viaţă a lor; de câte ori nu era atent, ele îi invadau mintea şi îi uzurpau imaginaţia. Ăsta mi-o fi destinul, pentru totdeauna? se întrebă. Mi-e scris să nu fiu decât o scenă pe care amintirile despre Bertha să-şi joace rolurile?

  Cineva se ridică de la masa alăturată. Zgomotul strident făcut de scaunul de metal pe cărămidă îl trezi şi, din nou, se uită în jur după Lou Salome.

  Iat-o! Femeia care venea pe Riva del Carbon şi intra în cafenea. Numai ea ar fi putut scrie biletul acela – femeia aceea frumoasă, înaltă şi subţire, înfăşurată în blănuri, care acum se îndrepta spre el impetuos, cu paşi mari, prin labirintul de mese înghesuite. Şi când ajunse mai aproape, Breuer văzu că era tânără, poate mai tânără chiar decât Bertha, o elevă probabil. Dar ce prezenţă dominatoare – extraordinară! Avea să ajungă departe!

  Lou Salome continua să vină spre el fără nici o urmă de ezitare. Cum putea fi atât de sigură că el era? îşi trecu repede mâna stângă prin ţepii roşcaţi ai bărbii, să se asigure că n-au rămas firimituri din cornul mâncat la micul dejun. Cu mâna dreaptă trase de marginea hainei lui negre, ca să nu i se strângă la gât. Când ajunse la câţiva metri de el, ea se opri o clipă şi îl privi cu îndrăzneală în ochi.

  Deodată, mintea lui Breuer încetă să mai hoinărească. Acum nu mai era nevoie să se concentreze pentru a privi. Acum retina şi cortexul cooperau perfect, lăsând imaginea lui Lou Salome să-i pătrundă liber în minte. Era o femeie de o frumuseţe neobişnuită: o frunte puternică, o bărbie fermă, sculptată, ochi albaştri stălucitori, buze pline şi senzuale şi un păr blond-cenuşiu periat neglijent şi strâns preţios într-un coc înalt, lăsând să i se vadă urechile şi gâtul lung, graţios. Observă cu o plăcere deosebită zulufii de păr care îi scăpaseră din coc şi se ondulau rebeli în toate direcţiile.

  A încă trei paşi mari şi se afla la masa lui.

  — Domnule doctor, sunt Lou SalomŁ. îmi permiteţi? – şi arătă spre scaun. Se aşeză atât de repede că Breuer nu avu timp s-o salute ca la carte – să se ridice, să se încline, să-i sărute mâna, să-i tragă scaunul.

  — Ospătar! Ospătar! Breuer pocni tare din degete. O cafea pentru doamna. Cafe latte? O privi pe Frăulein Salome. Ea aprobă din cap şi, deşi dimineaţa era răcoroasă, îşi scoase blana.