Breuer şi invitata sa rămaseră tăcuţi o clipă. Apoi Lou Salome îl privi drept în ochi şi începu:

  — Am un prieten ajuns la disperare. Mă tem că se va sinucide într-un viitor foarte apropiat. Ar fi o mare pierdere pentru mine, şi o mare tragedie personală, pentru că aş fi într-o oarecare măsură responsabilă. Cu toate acestea, aş putea suporta şi mi-aş reveni. Dar – se aplecă spre el, vorbind mai încet – o astfel de pierdere s-ar putea extinde mult dincolo de mine: moartea acestui om ar avea consecinţe importante – pentru dumneavoastră, pentru cultura europeană, pentru noi toţi. Credeţi-mă.

  Breuer vru să spună: „Desigur exageraţi, Frăulein", dar nu putu pronunţa cuvintele. Ceea ce ar fi părut o exagerare de adolescentă la orice altă tânără părea diferit în cazul acesta, era ceva demn de luat în serios. Sinceritatea ei, puterea ei de convingere erau irezistibile.

  — Cine este omul acesta, prietenul dvs.? Am auzit de el?

  — Nu încă! Dar, cu timpul, toţi vom auzi de el. Se numeşte Friedrich Nietzsche. Poate că această scrisoare a lui Richard Wagner către profesorul Nietzsche va servi la prezentarea lui.

  Scoase o scrisoare din poşetă, o despături şi i-o întinse lui Breuer.

  — Ar trebui să vă spun mai întâi că Nietzsche nu ştie nici că mă aflu aici, nici că am această scrisoare.

  Ultima frază a domnişoarei Salome îl făcu pe Breuer să ezite. Trebuie să citesc o astfel de scrisoare? Acest profesor Nietzsche nu ştie că ea mi-o arată – nici măcar că se află la ea! Cum a obţinut-o? A împrumutat-o? A furat-o?

  Breuer era mândru de multe dintre calităţile lui. Era loial şi generos. Priceperea sa de diagnostician era legendară: la Viena, fusese medicul personal al unor mari oameni de ştiinţă, artişti şi filosofi ca Brahms, Briicke şi Brentano. La patruzeci de ani, era cunoscut în toată Europa, şi cetăţeni distinşi din întregul Occident străbăteau distanţe mari pentru a-l consulta. Cu toate acestea, mai mult decât orice, el se mândrea cu integritatea sa – niciodată în viaţa lui nu săvârşise un act dezonorant. Poate doar cu excepţia faptului că ar fi putut fi tras la răspundere pentru gândurile carnale la adresa Berthei, gânduri care în mod normal ar fi trebuit să se îndrepte către soţia sa, Mathilde.

  Astfel că ezită să ia scrisoarea din mâna întinsă a lui Lou Salome. Dar numai un moment. încă o privire în ochii ei albaştri strălucitori şi o deschise. Era datată 10 ianuarie 1872 şi începea cu „Friedrich, prietene"; câteva paragrafe fuseseră încercuite.

  Ai dat lumii o operă inegalabilă. Cartea ta este caracterizată de o siguranţă atât de desăvârşită, încât prevesteşte cea mai profundă originalitate. Cum altfel am fi putut, soţia mea şi cu mine, să ne dăm seama de cea mai arzătoare dorinţă a vieţii noastre, ca într-o zi ceva din afară să vină şi să ne ia total în stăpânire inima şi sufletul! Fiecare dintre noi a citit de două ori cartea ta – o dată singur, în timpul zilei, apoi cu voce tare, seara. Pur şi simplu ne batem pe singurul exemplar pe care-l avem şi ne pare rău că cel de-al doilea pe care ni l-ai promis nu a sosit încă.

  Dar eşti bolnav! Eşti şi descurajat? Dacă-i aşa, cât de bucuros aş fi să fac ceva pentru a-ţi risipi mâhnirea! Cum să încep? Nu pot face nimic altceva decât să te asigur de umila mea admiraţie.

  Accept-o, măcar din prietenie, chiar dacă nu te va impresiona prea mult.

  Salutări din inimă de la al tău, Richard Wagner.

  Richard Wagner! Cât era el de vienez umblat, dt era el de familiar şi de în largul său cu marii oameni ai timpului, Breuer era uluit. O scrisoare, o scrisoare ca aceasta, scrisă chiar de mâna maestrului! Dar îşi recapătă repede sângele rece.

  — Foarte interesant, dragă domnişoară, dar acum vă rog să-mi spuneţi exact ce pot face pentru dvs.

  Aplecându-se din nou înainte, Lou Salome îşi aşeză uşor mâna înmănuşată pe mâna lui Breuer.

  — Nietzsche este bolnav, foarte bolnav. Are nevoie de ajutorul dvs.

  — Dar de ce natură este boala lui? Ce simptome are? Breuer, tulburat de atingerea mâirtii ei, era mulţumit că putea discuta în termeni familiari lui.

  — Dureri de cap. în primul rând, dureri de cap chinuitoare. Şi greţuri frecvente. O orbire iminentă – vederea i s-a deteriorat treptat. Şi probleme cu stomacul – uneori nu poate mânca zile întregi. Şi insomnii – nid un medicament nu-l poate ajuta să adoarmă, astfel că ia cantităţi periculoase de morfină. Şi ameţeli – uneori are rău de mare pe uscat zile în şir.

  Listele lungi de simptome nu erau o noutate, şi cu atât mai puţin o plăcere pentru Breuer, care de obicei avea între douăzed şi cina şi treized de pacienţi pe zi şi venise la Veneţia tocmai pentru a-şi acorda un răgaz. Cu toate acestea, Lou Salome vorbea cu atâta patimă, îndt se simţi obligat să asculte cu atenţie.

  — Răspunsul la întrebarea dumneavoastră, dragă domnişoară, este că, bineînţeles, H voi consulta pe prietenul dumneavoastră. Asta se înţelege de la sine. La urma urmelor, sunt medic. Dar vă rog, daţi-mi şi mie voie să pun o întrebare. De ce n-aţi venit, dvs. şi prietenul dvs., pe o cale mai directă la mine? De ce nu mi-aţi scris pur şi simplu la cabinetul meu din Viena pentru a-mi solicita o întrevedere?

  Acestea fiind zise, Breuer privi în jur pentru a-i cere ospătarului nota de plată şi se gândi dt de mulţumită va fi Mathilde că se întoarce atât de repede la hotel.

  Dar această femeie curajoasă nu avea să se lase uşor.

  — Domnule doctor, dteva minute încă, vă rog. Cre-deţi-mă, nu exagerez gravitatea stării lui Nietzsche, adâncimea disperării sale.

  — Nu mă îndoiesc. Dar vă întreb încă o dată, Frăulein Salomă, de ce nu