obsedat de terapeut, întoarce mereu pe toate părţile în minte ce se întâmplă la fiecare şedinţă, are lungi conversaţii imaginare cu terapeutul între şedinţe. Până la urmă, simptomele se transferă în terapie. Cu alte cuvinte, simptomele, în loc să fie provocate de factorii interni ai nevrozei, încep să fluctueze în funcţie de exigenţele relaţiei terapeutice.

  — Nu, mersi, nu mai vreau cafea, Ernest. Dar tu mai ia-ţi. Te superi dacă îţi spun Ernest? Bine. Să revin. Am valorificat progresul ăsta. Am făcut tot ce am putut să devin cât mai important pentru Belle. Am răspuns tuturor întrebărilor ei legate de viaţa mea, i-am susţinut toate laturile pozitive. I-am zis că e o femeie atrăgătoare şi inteligentă. Detestam ce-şi făcea singură şi i-am spus-o pe şleau. Nimic din toate astea n-a fost greu pentru mine, n-a trebuit decât să-i spun adevărul.

  — Mai devreme m-ai întrebat ce tehnică am folosit. Probabil că cel mai bun răspuns ar fi: am spus adevărul. Am început să joc un rol din ce în ce mai însemnat în fanteziile ei. Avea lungi reverii cu noi doi – se făcea că stăm împreună, ne ţinem de mână, că mă joc cu ea, că o hrănesc. Odată a adus la cabinet o cutie cu jeleu şi o lingură şi m-a rugat să o hrănesc – ceea ce am şi făcut, spre marea ei încântare.

  — Sună nevinovat, nu-i aşa? Dar eu am ştiut chiar de la început că deasupra noastră plana o umbră. O ştiam atunci, o ştiam şi când îmi vorbea despre cât de tare s-a excitat când o hrăneam. Am ştiut-o şi când îmi spunea că vrea să meargă multă vreme cu o canoe, două sau trei zile pe săptămână, doar ca să fie singură, să plutească pe apă şi să se delecteze cu fanteziile legate de mine. Ştiam că modul în care abordasem problema era riscant, dar credeam că e un risc calculat. Aveam de gând să las să se acumuleze transferul pozitiv, iar apoi să mă folosesc de el pentru a-i combate autodistructivitatea.

  — Iar după câteva luni am devenit atât de important pentru ea, încât am început să îi studiez patologia. Mai întâi m-am concentrat pe problemele de viaţă şi de moarte: HIV, povestea cu barurile, partidele caritabile de sex oral de pe autostradă. Şi-a făcut un test HIV şi a ieşit negativ, slavă Domnului. Mi-amintesc că am aşteptat două săptămâni rezultatul. Pot să-ţi spun că atunci am transpirat la fel de mult ca şi ea.

  — Ai lucrat vreodată cu pacienţi care aşteaptă rezultatul testului HIV? Nu? Ei bine, Ernest, perioada aia îţi oferă multe oportunităţi. Te poţi folosi de ea ca să faci treabă bună. Timp de câteva zile, pacienţii se confruntă cu propria lor moarte, poate pentru prima oară. Atunci e momentul când îi poţi ajuta să-şi examineze şi să-şi redistribuie priorităţile, pentru a-şi fundamenta viaţa şi comportamentul pe ceea ce contează cu adevărat pentru ei. Terapie existenţialistă de şoc, o numesc eu uneori. Dar nu şi la Belle. Pe ea n-a tulburat-o. Prea multă negare. Aidoma multor pacienţi auto distructivi, Belle se simţea invulnerabilă faţă de oricine în afara propriei persoane.

  — Am instruit-o despre HIV, despre herpes, pe care, printr-o minune, nu îl contactase, şi despre procedeele prin care se putea proteja de boli în timpul partidelor de amor. Am îndrumat-o spre locuri mai sigure unde să agaţe bărbaţi când i se părea că nu mai poate rezista fără sex: cluburi de tenis, întâlniri ale PTA5, lansări de carte în librării. Belle era o figură, o adevărată seducătoare! Reuşea să-şi stabilească o întâlnire cu un necunoscut frumos în cinci sau şase minute, uneori la distanţă de numai trei metri de soţia lui, care nu bănuia nimic. Trebuie să recunosc faptul că o invidiam. Cele mai multe femei nici nu se gândesc la ce noroc au în privinţa asta. Îţi poţi imagina că un bărbat – mai ales o epavă jerpelită ca mine – să facă aşa ceva când i se năzare?

  — O chestie surprinzătoare la Belle, dacă ţinem seama de ce ţi-am povestit până acum, era sinceritatea ei deplină. În primele două şedinţe, pe când ne hotăram dacă să lucrăm sau nu împreună, i-am prezentat condiţia de bază, fără de care nu puteam să fac terapie cu ea: deplina sinceritate. Trebuia să-şi asume obligaţia de a-mi împărtăşi toate evenimentele importante din viaţa ei: consum de droguri, comportament sexual impulsiv, tăieturi, vomă deliberată, fantezii – totul. Altfel, i-am spus, îşi pierdea timpul cu mine. Dar dacă mă ţinea la curent cu toate astea, atunci se putea bizui total pe faptul că aveam sa fiu alături de ea. Ea a promis şi ne-am strâns mâinile cu solemnitate, pecetluind astfel înţelegerea.

  — Şi, din câte ştiu, s-a ţinut de cuvânt. De fapt, ăsta era un avantaj de care profitam, fiindcă, dacă în timpul săptămânii avea loc un eveniment semnificativ – de exemplu, dacă se zgâria pe încheieturile mâinilor sau se ducea în vreun bar – i-l analizam până nu se mai putea. Insistam să cerceteze pe larg şi în profunzime tot ce se petrecuse înainte de episodul acela. „Te rog, Belle”, spuneam eu, „trebuie să aflu tot ce s-a întâmplat înainte de asta, tot ce ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine: ce anume s-a petrecut înainte, în ziua aia, gândurile, sentimentele, fanteziile tale”. Asta o scotea din sărite pe Belle – avea alte lucruri despre care voia să discute şi detesta să-şi piardă o grămadă de vreme din şedinţele ei de terapie cu aşa ceva. Chiar şi numai chestia asta a ajutat-o să-şi controleze impulsivitatea.

  — Introspecţia? N-a jucat un rol important în terapia Bellei. O, a ajuns să recunoască faptul că, de cele mai multe ori, înainte de acţiunile ei impulsive avea un sentiment de vid interior, se simţea moartă pe dinăuntru şi că riscurile pe care şi le asuma, tăieturile, sexul, abuzurile alimentare, toate erau încercări de a umple acest gol şi de a se trezi din