— Dar ceea ce nu înţelegea Belle era faptul că aceste acţiuni nu-i foloseau la nimic. Toate dădeau rateuri, fiindcă sfârşeau prin a-i provoca un sentiment şi mai adânc de vinovăţie şi tendinţe mai frenetice şi autodistructive, în încercarea de a se simţi vie. În mod ciudat, Belle refuza întotdeauna cu încăpăţânare să înţeleagă că acţiunile ei aveau consecinţe.

  — Aşa că introspecţia nu o ajuta. Trebuia să fac altceva, şi am încercat să aplic toate metodele convenţionale, ba chiar mai mult decât atât, pentru a o ajuta să-şi controleze impulsivitatea. Am alcătuit o listă a comportamentelor ei impulsiv-distructive, iar ea a fost de acord să nu apeleze la niciunul dintre ele înainte de a mă suna şi de a-mi da şansa să o conving să se răzgândească. Dar rareori mă suna, nu voia să mă deranjeze. În sinea ei era convinsă că îmi respect cu greu angajamentul luat şi că în curând o să mă satur de ea şi o să-i fac vânt. Nu puteam s-o conving de contrariu. M-a rugat să-i dau un suvenir, să-l poarte la ea. I-ar fi dat mai multă stăpânire de sine. I-am spus să-şi aleagă ceva din cabinetul meu. Ea mi-a scos batista din jachetă. I-am dat-o, dar mai întâi am scris pe ea câteva dintre tendinţele ei autodistructive:

  Mă simt moartă şi îmi fac singură rău ca să ştiu că sunt încă vie.

  Mă simt amorţită şi trebuie să fac ceva periculos şi riscant ca să mă simt vie.

  Mă simt goală pe dinăuntru şi încerc să mă umplu cu droguri, mâncare, spermă.

  Dar astea sunt doar remedii temporare. Sfârşesc prin a mă simţi vinovată – chiar mai moartă şi mai goală pe dinăuntru.

  — I-am dat instrucţiuni Bellei să reflecteze la mesajele scrise pe batistă de fiecare dată când simţea vreun impuls de felul acesta.

  — Pari nemulţumit, Ernest. Îmi dezaprobi metoda? De ce? Prea ostentativă? Nu-i aşa. Pare ostentativă, de acord, dar găseşti remedii disperate în împrejurări disperate. Mi-am dat seama că un obiect care îţi aparţine, ceva care să-i amintească concret de tine, e foarte util pentru pacienţii care nu şi-au dezvoltat niciodată sentimentul permanenţei obiectului. Unul dintre profesorii mei, Lewis Hill, care era un geniu în tratarea bolnavilor cu schizofrenie severă, avea obiceiul să respire într-o sticlă minusculă şi să le-o dea pacienţilor lui s-o poarte la gât, pe un şnur, când pleca în vacanţă.

  — Crezi că şi asta e ostentativ, Ernest? Dă-mi voie să înlocuiesc acest cuvânt cu unul mai potrivit: creativ. Îţi aminteşti ce am spus mai devreme despre forma nouă de terapie pe care o creezi pentru fiecare pacient? Exact la asta mă refeream. În plus, nu mi-ai pus cea mai importantă întrebare.

  — Dacă a funcţionat? Da, exact asta era. Asta-i întrebarea. Singura întrebare posibilă. Uită de reguli. Da, a funcţionat! A funcţionat în cazul pacienţilor doctorului Hill şi a funcţionat şi în cazul lui Belle, care purta mereu la ea batista mea şi, încetul cu încetul, şi-a controlat din ce în ce mai mult impulsivitatea. „Scăpările” ei au devenit din ce în ce mai rare, şi în curând am putut să acordăm atenţie altor lucruri în timpul şedinţelor de terapie.

  — Ce? Doar o vindecare transferenţială? Văd că te interesează, până la urmă, o parte din lucrurile astea, Ernest. Asta-i bine – e bine să-ţi exprimi îndoielile. Ai talentul de a ochi aspectele importante. Dă-mi voie să-ţi zic un lucru, acum nu eşti pe drumul cel bun, nu neurochimia e vocaţia ta. Păi, a trecut aproape un secol de când Freud a desconsiderat „vindecarea transferenţială”. E ceva adevăr în asta, dar de fapt nu-i aşa.

  — Crede-mă, dacă poţi sparge ciclul de comportamente autodistructive – indiferent cum o faci atunci ai obţinut o chestie importantă. Primul pas trebuie să fie neapărat dinamitarea cercului vicios de ură de sine şi autodistructivitate, urmate de şi mai multă ură de sine, provocată de faptul că ţi-e ruşine de ceea ce ai făcut. Deşi niciodată nu mi-a vorbit despre asta, închipuie-ţi cât se dispreţuia pe sine însăşi şi ruşinea pe care trebuie s-o fi simţit din pricina purtării ei depravate. Cade în sarcina terapeutului misiunea de a-l ajuta pe pacient să întrerupă procesul ăsta. Karen Horney a zis odată… Ai citit ce a scris Horney, Ernest?

  — Păcat, dar asta pare să fie soarta celor mai însemnaţi teoreticieni din domeniul nostru, învăţămintele lor nu supravieţuiesc decât o singură generaţie. Horney a fost una dintre favoritele mele. În timpul formării mele, am citit tot ce-a scris. Cea mai bună carte a ei, Nevrozele şi evoluţia umană, a fost scrisă acum mai mult de cincizeci de ani şi e una dintre cele mai bune cărţi despre psihoterapie – nici măcar un singur cuvânt în jargon. O să ţi-o trimit pe a mea. Undeva, poate chiar în cartea asta, a făcut o afirmaţie simplă, dar redutabilă: „Dacă vrei să fii mândru de tine, fă lucruri de care să fii mândru”.

  — Am deviat de la subiect. Ajută-mă să continui, Ernest. Relaţia mea cu Belle? Bineînţeles, de asta suntem aici de fapt, nu-i aşa? În ceea ce priveşte relaţia dintre noi, s-au petrecut multe lucruri interesante. Dar ştiu că lucrul cel mai important pentru comitetul tău îl reprezintă atingerile corporale. Belle a făcut mare tamtam pe tema asta, încă de la început. Şi acum, că tot am ajuns la capitolul ăsta, eu am obiceiul să-mi ating toţi pacienţii, fie că sunt bărbaţi, fie că sunt femei, în fiecare şedinţă, de regulă o strângere de mână la plecare sau poate o bătaie uşoară pe umăr. Ei bine, Bellei nu-i prea plăcea chestia asta: refuza să-mi strângă mâna şi făcea tot felul de comentarii ironice de genul „Asta-i o strângere de mână aprobată de APA6?” sau „N-ai putea încerca să fii mai puţin protocolar?” Uneori îşi termina şedinţa cu o îmbrăţişare, întotdeauna prietenească, fără nici o conotaţie sexuală. La următoarea şedinţă mă muştruluia pentru felul