cum mă purtam, pentru formalismul meu, pentru faptul că înţepeneam când mă îmbrăţişa. Iar „a înţepeni” se referă la corpul meu, nu la pulă, Ernest, am văzut cum te uitai adineauri la mine. Ai fi un jucător de poker vai de capul lui. Încă n-am ajuns la partea lascivă. O să te anunţ eu când ajungem.

  — Se plângea de vârsta ei. Dacă ar fi fost bătrână şi ramolită, spunea, n-aş fi ezitat să o îmbrăţişez. Probabil că avea dreptate. Contactul fizic era extraordinar de important pentru Belle: insista mereu să ne atingem unul pe celălalt. Insista şi insista şi insista. Non-stop. Dar puteam s-o înţeleg: în copilărie, Bellei îi lipsiseră atingerile corporale. Mama ei a murit când ea era încă în faşă şi a fost crescută de un şir de guvernante elveţiene inaccesibile. Iar tatăl ei! Închipuie-ţi cum ar fi să creşti având un tată cu fobie de microbi, care n-o atingea niciodată şi care purta mănuşi şi în casă, şi în afara ei. Îi punea pe servitori să calce toate bancnotele.

  — Cu timpul, cam după un an, mă relaxasem destul, ori fusesem înmuiat suficient de insistenţele necontenite ale Bellei, încât să mă apuc să închei regulat şedinţele cu o îmbrăţişare avunculară. Avunculară? înseamnă „de unchi”. Dar oricât i-aş fi dat, ea îmi cerea întotdeauna mai mult, încerca mereu să mă sărute pe obraz când mă îmbrăţişa. Eu insistam mereu să respecte limitele, iar ea ţinea morţiş să le încalce. Nici nu mai ştiu câte cărţi şi articole despre subiectul ăsta i-am dat să citească.

  — Dar ea era ca un copil într-un trup de femeie – întâmplător, un trup de femeie demenţial – şi îşi dorea un contact fizic permanent cu mine. N-ar putea să-şi mute scaunul mai aproape? N-aş putea să o ţin de mână câteva minute? N-am putea să stăm unul lângă altul pe canapea? N-aş vrea cumva să-mi pun mâna în jurul taliei ei şi să stăm aşa, în tăcere, sau să mergem la plimbare în loc să vorbim?

  — Şi era persuasivă şi ingenioasă. „Seymour”, spunea ea, „tu vorbeşti o grămadă despre faptul că inventezi câte o terapie pentru fiecare pacient al tău, dar în articolele pe care le scrii nu pomeneşti nimic despre faptul că lucrul ăsta e valabil „doar dacă e în manualul oficial” sau „atâta vreme cât nu deranjează confortul burghez al terapeutului de vârstă mijlocie”„. Mă acuza ca mă ascund în spatele indicaţiilor APA legate de limitele terapiei. Ştia că eu scrisesem regulile alea pe vremea când eram preşedintele APA şi îmi reproşa că sunt prizonierul propriilor mele norme. Îmi reproşa că nu-mi citesc articolele, „Tu subliniezi faptul că trebuie să se respecte unicitatea fiecărui pacient şi apoi prezinţi un singur set de reguli, care se potrivesc tuturor pacienţilor, în toate situaţiile. Cu toţii suntem puşi la grămadă”, zicea ea, „de parcă toţi pacienţii ar fi la fel şi ar trebui trataţi la fel”. Iar refrenul ei era mereu acelaşi: „Ce-i mai important: Să urmezi regulile? Să rămâi în zona ta de siguranţă, adică în fotoliu? Sau să faci ce-i mai bine pentru pacientul tău?”

  — Alteori înjura „terapia mea defensivă”: „Ţi-e atât de groază să nu fii dat în judecată. Voi, toţi terapeuţii umanişti, vă chirciţi de frică în faţa avocaţilor şi, în acelaşi timp, vă îndemnaţi pacienţii bolnavi mintal să fie liberi. Chiar crezi că te-aş da în judecată? Încă nu mă cunoşti, Seymour? Îmi salvezi viaţa. Şi te iubesc!”

  — Şi, ştii, Ernest, avea dreptate. Mă făcuse să bat în retragere. Chiar mă chircisem de frică. Îmi apăram regulile până şi într-o situaţie în care ştiam că erau antiterapeutice. Îmi plasam timiditatea şi temerile cu privire la cariera mea derizorie înaintea intereselor ei. Zău aşa, dacă priveşti lucrurile de pe o poziţie de imparţialitate, nu era nimic rău în a o lăsa să stea lângă mine şi să mă ţină de mână. De fapt, de fiecare dată când făceam asta, fără excepţie, insuflam un nou avânt terapiei: ea devenea mai puţin defensivă, avea mai multă încredere în mine, căpăta mai mult acces la viaţa ei interioară.

  — Ce? Dacă limitele stricte folosesc la ceva într-o terapie? Bineînţeles că da. Ascultă-mă, Ernest. Problema mea era că Belle tuna şi fulgera împotriva tuturor limitelor, de parcă ar fi fost un taur cu un steag roşu în faţa ochilor. De câte ori – de câte ori – impuneam vreo limită, ea încerca încontinuu să o încalce. Căpătase obiceiul de a se îmbrăca sumar sau de a purta bluze transparente, fără sutien. Dacă făceam vreun comentariu, mă ridiculiza spunând ca am o atitudine victoriană faţă de trup. Voiam să-i cunosc în cel mai mic detaliu mintea, zicea ea, însă pielea era tabu. De vreo două ori s-a plâns că are o umflătură la un sân şi m-a rugat să o examinez, ceea ce bineînţeles că n-am făcut. Povestea ore întregi despre cum ar vrea să facă amor cu mine şi mă implora să fac sex cu ea măcar o dată. Unul dintre argumentele ei era că, dacă ar face o dată sex cu mine, atunci ar scăpa de obsesie. Ar fi aflat că nu e nimic deosebit sau magic în asta, şi apoi ar fi fost liberă să se gândească şi la alte lucruri.

  — Cum m-a făcut să mă simt dorinţa ei de a face sex cu ea? Bună întrebare, Ernest, dar are vreo legătură cu ancheta asta?

  — Nu eşti sigur? Important e ce am făcut – pentru asta sunt judecat – nu ce am simţit sau am gândit. Nimănui nu-i pasă nici cât negru sub unghie de aşa ceva când eşti pus la zid în felul ăsta! Dar, dacă opreşti un pic înregistrarea, o să-ţi spun. Ia-o ca pe o îndrumare. Ai citit Scrisori către un tânăr poet de Rilke? Ei bine, consideră asta ca pe o scrisoare a mea către un tânăr terapeut.

  — Bine. Şi pixul, Ernest. Pune-l jos şi ascultă-mă puţin. Vrei să ştii