în ce fel m-a afectat? O femeie frumoasă, obsedată de mine, care se masturba zilnic gândindu-se la mine şi mă implora să o pun cu ea, vorbea întruna despre fanteziile ei cu mine, despre cum s-ar freca pe faţă cu sperma mea sau cum ar pune-o în fursecuri cu ciocolată – cum crezi că mă făcea să mă simt? Uită-te la mine! Două cârje, din ce în ce mai bolnav, urât, cu faţa încreţită de riduri, cu corpul fleşcăit, pe ducă.

  — Recunosc. Sunt şi eu om. A început să mă afecteze. Mă gândeam la ea în timp ce îmi alegeam hainele în zilele când aveam şedinţă cu ea. Ce cămaşă să port? Detesta dungile late, cică mă făceau să arăt prea mulţumit de mine însumi, spunea. Şi ce loţiune să folosesc după bărbierit? Îi plăcea Royall Lyme mai mult decât Mennen, iar eu şovăiam de fiecare dată, neştiind pe care s-o aleg. De obicei, mă dădeam cu Royall Lyme. Într-o zi, la clubul ei de tenis, a făcut cunoştinţă cu un coleg de-al meu – un dobitoc, un adevărat narcisist care s-a simţit mereu în competiţie cu mine – şi, cum a auzit că ne cunoaştem, l-a tras de limbă în legătură cu mine. Relaţia dintre mine şi el a excitat-o în asemenea măsură, că imediat s-a dus acasă cu el. Închipuie-ţi, fraierul ăla s-o pună cu femeia asta superbă, şi nici măcar să nu ştie că datorită mie. Iar eu să nu-i pot spune. M-am ofticat ca naiba.

  — Dar una e să ai sentimente puternice faţă de un pacient, alta e să ţi le şi manifeşti. Iar eu m-am zbătut să mă abţin, mă analizam tot timpul, în paralel m-am consultat cu doi prieteni şi am încercat să fac faţă în timpul şedinţelor. Îi spuneam fără întrerupere că nici la Paştele cailor n-o să fac sex cu ea, că niciodată n-aş înceta să mi-o reproşez după aceea. I-am zis că are mai multă nevoie de un terapeut bun şi iubitor decât de un amant infirm şi vârstnic. Dar mi-am recunoscut atracţia faţă de ea. I-am spus că nu vreau să stea prea aproape de mine, întrucât contactul fizic mă excita şi mă făcea să fiu mai puţin competent ca terapeut. Am adoptat o poziţie autoritară: am insistat că perspectiva mea asupra efectelor pe termen lung era mai corectă decât a ei, că ştiam lucruri despre terapie pe care ea nu le ştia încă.

  — Da, da, poţi şi înregistrezi din nou. Cred ca ţi-am răspuns la întrebarea despre sentimentele pe care le aveam. Deci am ţinut-o aşa mai bine de un an, luptându-ne ca simptomele să dispară. A clacat de multe ori, dar, în mare, ne-am descurcat binişor. Ştiam că nu se vindecase. Eu doar „o conţineam”, oferindu-i un mediu plin de înţelegere şi dându-i sentimentul că se află în siguranţă chiar şi în intervalul dintre şedinţe. Dar puteam auzi ceasul cum ticăie: devenea din ce în ce mai agitată şi mai epuizată.

  — Iar într-o zi, când a venit, arăta complet extenuată. O marfă nouă şi foarte concentrată apăruse la vânzare pe stradă, şi mi-a mărturisit că era pe punctul de a face rost de nişte heroină. „Nu mai pot continua să trăiesc într-o frustrare totală a zis ea. „Încerc din răsputeri să fac în aşa fel încât relaţia dintre noi să funcţioneze, dar nu prea mai am combustibil. Mă cunosc, ştiu cum sunt şi ce fac. Tu mă ţii în viaţă, şi vreau să lucrez cu tine. Cred că pot s-o fac. Dar am nevoie de un stimulent. Da, da Seymour. Ştiu ce te pregăteşti să spui: îţi ştiu textele pe dinafară. Ai de gând să spui că deja am un stimulent, că stimulentul meu e o viaţă mai bună, care mă face să mă simt mai bine cu mine însămi şi care mă împiedică să mă sinucid, oferindu-mi respect de sine. Dar nu-i suficient! E prea departe. Prea abstract. Am nevoie de ceva palpabil. Am nevoie de ceva palpabil!”

  — Am început să ripostez, dar m-a întrerupt. Din disperarea ei, care atinsese cote uriaşe, a ţâşnit o propunere disperată. „Seymour, cooperează cu mine. Aşa cum vreau eu. Te implor. Dacă nu mai fac nimic un an – chiar nimic, ştii ce vreau şi spun: fără droguri, fără vomitat, fără chestii prin baruri, fără tăieturi, fără nimic – atunci răsplăteşte-mă! Dă-mi un stimulent! Promite-mi că mă duci o săptămână în Hawaii. Să mergem acolo ca bărbat şi femeie, nu ca psihoterapeut şi pacient tălâmb. Nu zâmbi, Seymour, vorbesc serios, extrem de serios. Am nevoie de asta. Seymour, măcar de data asta, pune nevoile mele în faţa regulilor. Colaborează cu mine.”

  — S-o duc o săptămână în Hawaii! Zâmbeşti, Ernest, aşa am făcut şi eu. Strigător la cer! Am făcut ce ai fi făcut şi tu: nu am luat-o în serios. Am încercat să refuz, aşa cum îi refuzasem toate propunerile imorale de până atunci. Dar de data asta nu se lăsa păgubaşă. În atitudinea ei exista ceva irezistibil, ameninţător. Şi o mai încăpăţânată perseverenţă. N-o lăsa baltă. Nu puteam s-o fac să se răzgândească. Când i-am spus că nici nu încape în discuţie, Belle a început să negocieze: a mărit perioada de bună-purtare la un an şi jumătate, a înlocuit Hawaii cu San Francisco şi a micşorat durata de la o săptămână, mai întâi la cinci, apoi la patru zile.

  — Între şedinţe, împotriva voinţei mele, m-am trezit că mă gândesc la propunerea Bellei. Nu mă puteam abţine. Cochetam cu ideea. Un an şi jumătate – optsprezece luni – de bună-purtare? Imposibil. Absurd. N-ar fi putut să reziste, pentru nimic în lume. De ce ne mai pierdem vremea discutând despre asta?

  — Dar dacă – doar ca un exerciţiu mental, mi-am spus în sinea mea – dacă ea chiar reuşea să-şi schimbe comportamentul vreme de optsprezece luni? Ia încearcă să te gândeşti la lucrul ăsta, Ernest. Închipuie-ţi. Ia în considerare şi posibilitatea asta. Nu eşti de acord