că, dacă o femeie impulsivă, cu tendinţa de a trece la acţiune, îşi dezvoltă capacitatea de a se controla şi de a adopta un comportament egosintonic vreme de optsprezece luni, renunţând la droguri, la tăieturi şi la toate formele de autodistrugere, ea n-o să mai fie aceeaşi persoană?

  — Ce? Pacienţii borderline joacă tot felul de jocuri? Asta ai zis? Ernest, n-o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândeşti aşa. Exact despre asta vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există diverse tipuri de borderline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poţi să tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. Deci, Ernest, te mai întreb o dată: Nu eşti de acord că persoana asta, nu eticheta, ci această Belle, femeia asta în carne şi oase, s-ar schimba radical şi în profunzime dacă s-ar purta complet diferit vreme de optsprezece luni?

  — Nu vrei să-ţi dai cu părerea? Nu te condamn, având în vedere calitatea în care te afli azi aici. Mai e şi reportofonul. Păi, atunci răspunde-ţi doar în sinea ta, nu cu voce tare. Ba nu, dă-mi mie voie să răspund: nu cred că există pe lumea asta vreun terapeut care să nu fie de acord cu faptul că Belle ar fi o persoană extrem de diferită, dacă nu s-ar mai lăsa dominată de tulburarea ei impulsivă. Şi-ar crea valori diferite, priorităţi diferite, o perspectivă diferită. S-ar trezi din amorţeală, ar deschide ochii, ar vedea realitatea, poate şi-ar vedea propria-i frumuseţe şi valoare. Şi m-ar vedea şi pe mine cu alţi ochi, m-ar vedea aşa cum mă vezi şi tu: un moş şchiop şi pe cale de a se dezintegra. Dacă ar vedea realitatea, atunci transferul erotic şi necrofilia, pur şi simplu, ar dispărea şi, odată cu ele, bineînţeles, şi orice interes în stimulentul Hawaii.

  — Ce zici, Ernest? Aş fi dus dorul transferului erotic? Mă mâhnea gândul ăsta? Bineînţeles! Bineînţeles! Îmi plăcea la nebunie să fiu adorat. Cui nu i-ar plăcea? Ţie nu?

  — Hai, Ernest. Ţie nu? Ţie nu-ţi plac la nebunie aplauzele, când îţi termini prelegerea? Nu-ţi place la nebunie când oamenii, mai ales femeile, se strâng în jurul tău?

  — Bine! Îţi apreciez sinceritatea. N-are de ce să-ţi fie ruşine. Cui nu i-ar plăcea? Aşa suntem făcuţi. Deci, să continui, mi-ar fi lipsit adoraţia ei, m-aş fi simţit părăsit, dar nu se putea una fără alta. Era sarcina mea să o aduc în contact cu realitatea, să o ajut să se desprindă de mine. Poate chiar şi, Doamne apără-mă, să mă uite.

  — Ei bine, pe măsură ce zilele, apoi săptămânile treceau, eu deveneam din ce în ce mai intrigat de pariul Bellei. Optsprezece luni de bună-purtare, îmi oferise ea. Şi aminteşte-ţi că era doar o ofertă iniţială. Sunt un negociator priceput şi eram sigur că probabil aş fi putut obţine mai mult, pentru a-i creşte şansele, pentru a-i da un răgaz şi mai mare. Pentru ca schimbarea să-i intre în sânge. M-am mai gândit şi la alte condiţii asupra cărora să insist: terapie de grup pentru ea, poate, şi o încercare mai asiduă de a-l implica pe soţul ei în terapia de cuplu.

  — Zi şi noapte, mă gândeam la propunerea Bellei. Nu mi-o puteam scoate din cap. Îmi place să pun pariuri, iar şansele mele de câştig păreau fantastic de mari. Dacă Belle pierdea pariul, dacă ceda luând droguri, vomitând, bătând barurile sau tăindu-şi venele, atunci nu pierdeam nimic. Pur şi simplu, ne-am fi întors de unde am plecat. Chiar dacă aş fi obţinut doar câteva săptămâni sau luni de abstinenţă, aş fi putut să mă folosesc de ele. Dar dacă Belle câştiga, atunci s-ar fi schimbat atât de mult, încât nu ar mai fi pretins niciodată premiul. Simplu ca bună ziua. Şanse nule să pierd şi şanse bunicele de a o salva pe femeia asta.

  — Eu am fost întotdeauna un tip dinamic, îmi plac la nebunie cursele de cai, pariez pe orice, baseball, baschet. După liceu, m-am înrolat în marină şi m-am întreţinut în facultate din câştigurile de la partidele de poker jucate la bordul vaporului. Când îmi făceam rezidenţialul la Mount Sinai, în New York, mi-am petrecut multe dintre serile libere participând la un joc de poker în secţia de obstetrică, împreună cu medicii din Park Avenue, care puteau fi chemaţi oricând la serviciu. În camera de relaxare a doctorilor, de lângă salonul de naşteri, se juca permanent poker. De câte ori apărea un loc liber la masa de joc, îl puneau pe centralist să îmi trimită mesajul „Dr. Blackwood” pe pager. De câte ori auzeam pe pager „Dr. Blackwood să vină în salonul de naşteri”, fugeam acolo cât mă ţineau picioarele. Toţi erau medici minunaţi, dar şi jucători de poker. Ştii, Ernest, pe vremea aia rezidenţii erau plătiţi extrem de prost, iar la sfârşitul anului, toţi aveau datorii uriaşe. Eu? Eu m-am dus la noul meu post din Ann Arbor într-o maşină decapotabilă De Soto, prin bunăvoinţa obstetricienilor din Park Avenue.

  — Să revenim la Belle. M-am tot gândit şi răzgândit la pariul ei şi apoi, într-o zi, am acceptat provocarea. I-am spus lui Belle că îi pot înţelege nevoia de stimulente şi am iniţiat o negociere serioasă. Am insistat ca termenul să fie de doi ani. A fost atât de recunoscătoare pentru faptul că am luat-o în serios, încât a acceptat toate condiţiile mele şi imediat am încheiat un contract clar şi ferm. Partea pe care o avea ea de respectat din înţelegere era să nu cedeze nici unei tentaţii vreme de doi ani: fără droguri (inclusiv alcool), fără tăieturi, fără să agaţe pe nimeni prin baruri ori pe autostradă sau alte comportamente sexuale periculoase. Aventurile sexuale obişnuite îi erau permise. Şi fără nimic ilegal. M-am gândit că asta acoperă totul. A, da, şi trebuia să înceapă terapia de grup şi să-mi promită că participă împreună cu soţul ei la o terapie de cuplu. Partea pe care o aveam eu de respectat era un