— Belle a tratat chestia asta cu toată seriozitatea. La finalul negocierilor, a sugerat un legământ protocolar. A adus o Biblie şi am jurat amândoi pe ea că o să ne respectăm promisiunile. După aceea ne-am strâns solemn mâinile, să pecetluim contractul.

  — Tratamentul a continuat ca şi până atunci. Belle şi cu mine ne întâlneam, în medie, de două ori pe săptămână, de trei ori ar fi fost mai bine, dar soţul ei începuse să bombăne din cauza costurilor ridicate ale terapiei. Întrucât Belle nu mai ceda impulsurilor ei şi nu mai trebuia să ne petrecem timpul analizându-i „scăpările”, terapia a mers mai repede şi a fost mai profundă. Vise, fantezii, totul părea mai accesibil. Pentru prima oară, a început să dea semne că ar fi curioasă să se cunoască pe sine. S-a înscris la universitate, la un curs de instruire despre psihologia deviantă şi s-a apucat să scrie o autobiografie despre copilăria ei. Încetul cu încetul, şi-a amintit din ce în ce mai multe amănunte despre primii săi ani de viaţă şi despre cum îşi căutase o altă mamă printre guvernantele nepăsătoare, dintre care majoritatea plecau după doar câteva luni, din cauza fanatismului cu care tatăl ei insista să păstreze curăţenia şi ordinea. Fobia lui de microbi îi controla ei toate aspectele vieţii. Închipuie-ţi: până la paisprezece ani n-a fost lăsată să se ducă la şcoală şi a fost educată acasă, din cauza temerilor lui că ar putea aduce microbi acasă. În consecinţă, avea foarte puţini prieteni apropiaţi. Chiar şi mesele luate împreună cu prietenii erau rare. I se interzicea să mănânce în altă parte decât acasă, iar ea avea oroare să-ţi expună prietenii la bizareriile tatălui ei: mănuşi, spălat pe mâini între felurile de mâncare, inspectarea mâinilor servitorilor, pentru a verifica dacă sunt curate. Nu i se permitea să împrumute cărţi, iar una dintre guvernantele pe care ea le iubise a fost concediată pe loc fiindcă le lăsase pe Belle şi pe o prietenă de-a ei să facă schimb de rochii pentru o zi. Copilăria şi statutul ei de fiică s-au încheiat brusc la paisprezece ani, când a fost trimisă la o şcoală cu internat în Grenoble. De atunci, n-a mai avut decât o relaţie superficială cu tatăl ei, care s-a recăsătorit imediat după aceea. Noua lui soţie era o femeie frumoasă, dar înainte fusese prostituată, conform spuselor unei mătuşi necăsătorite, care i-a zis că femeia era una dintre multele curve cu care tatăl ei se întâlnise în ultimii paisprezece ani. Poate, s-a gândit Belle – iar asta a fost prima ei tentativă de interpretare din timpul terapiei -, că el se simţea murdar, şi din cauza asta se spăla tot timpul şi refuza ca pielea lui s-o atingă pe a ei.

  — În tot acest răstimp, Belle a adus vorba despre pariul nostru doar pentru a-şi exprima recunoştinţa faţă de mine. Îl numea „cea mai puternică susţinere” de care avusese parte. Ştia că pariul era un cadou pentru ea şi, spre deosebire de „darurile” pe care le primise de la alţi medici – cuvinte, interpretări, promisiuni, „îngrijiri terapeutice” -, cadoul ăsta era real şi palpabil. Corporal. Era o dovadă tangibilă a faptului că eu mă dedicam întru totul misiunii de a o ajuta. Şi îi dovedeam astfel iubirea mea. Niciodată până atunci, a zis ea, nu mai fusese iubită în felul ăsta. Niciodată până atunci nu o mai pusese cineva mai presus de interesele proprii, mai presus de reguli. Cu siguranţă, nu tatăl ei, care niciodată n-a dat mâna cu ea fără mănuşă şi care, până la moartea lui, cu zece ani în urmă, îi trimisese mereu acelaşi cadou de ziua ei: un teanc de bancnote de o sută de dolari, câte una pentru fiecare an împlinit, fiecare bancnotă spălată şi călcată.

  — Iar pariul mai avea şi altă semnificaţie. Era măgulită fiindcă acceptasem să încalc regulile. Cel mai mult îi plăcea la mine, spunea ea, faptul că eram dispus să-mi asum riscuri, că eram în contact cu latura mea întunecată. „Şi în tine există ceva misterios şi indecent”, îmi zicea ea. „De asta mă înţelegi atât de bine. În anumite privinţe, minţile noastre sunt identice”.

  — Ştii, Ernest, probabil din cauza asta ne-am potrivit atât de bine încă de la început şi m-a acceptat imediat ca psihoterapeut – o scânteie de neastâmpăr de pe faţa mea, o licărire ironică în ochi. Belle avea dreptate. Mă mirosise. Era o tipă deşteaptă.

  — Şi ştii, mi-am dat imediat seama ce voia să spună – imediat! Şi eu o pot vedea la alţii. Ernest, opreşte doar un minut înregistrarea. Bine. Mersi. Am senzaţia că o văd şi la tine. Tu şi cu mine ne aflăm de părţi diferite ale baricadei, ale mesei ăsteia de judecată, dar avem ceva în comun. Ţi-am spus, mă pricep să citesc feţele oamenilor. Rareori greşesc în chestii din astea.

  — Nu? Hai, hai! Ştii la ce mă refer! Nu tocmai din motivul ăsta îmi asculţi povestirea cu atâta curiozitate? Mai mult decât o simplă curiozitate! Crezi că exagerez dacă o numesc fascinaţie? Ai ochii mari cât nişte farfurioare de dulceaţă. Da, Ernest, tu şi cu mine. Şi tu ai fi făcut la fel dacă te-ai fi trezit într-o situaţie ca a mea. Pariul meu faustian ar fi putut fi la fel de bine al tău.

  — Clatini din cap. Bineînţeles! Dar eu nu mă adresez minţii tale. Eu îi vorbesc direct sufletului tău, şi o să vină vremea când o să fii mai receptiv la spusele mele. Mai mult, e posibil să te identifici nu numai cu mine, ci şi cu Belle. Noi trei nu suntem chiar atât de diferiţi unul de celălalt! OK, asta-i tot, hai şi revenim la subiect.

  — Aşteaptă! Înainte de a porni iarăşi înregistrarea, Ernest, mai dă-mi voie să zic ceva. Crezi cumva