că nu mi se rupe de comisia asta de etică? Ce ar putea face? Să-mi anuleze privilegiile cu privire la internarea în spital? Am şaptezeci de ani, cariera mea s-a încheiat, ştiu asta. Aşa că de ce îţi spun toate lucrurile astea? În speranţa că ar putea ieşi şi ceva bun de aici. În speranţa că poate laşi să ajungă până la tine vreun grăunte din mine, că poate îmi dai voie să-ţi intru în sânge, şi te învăţ câte ceva. Aminteşte-ţi, Ernest, când îţi vorbesc despre faptul că ar trebui să fii în contact cu latura ta întunecată, o spun ca pe un lucru pozitiv, adică ai putea avea vederi largi şi curajul de a fi un terapeut minunat. Porneşte din nou înregistrarea, Ernest. Te rog, nu-i nevoie să-mi răspunzi. Când ai şaptezeci de ani, nu mai ai nevoie de răspunsuri.

  — OK, unde rămăseserăm? Păi, în primul an, Belle a fost evident mai bine. Nu a avut nici o „scăpare”. S-a abţinut pe toată linia. Mi-a cerut mult mai puţine lucruri. Din când în când, mă ruga să îi permit să se aşeze lângă mine, iar eu să-mi pun braţul în jurul taliei ei şi să rămânem aşa, unul lângă altul, câteva minute. Asta întotdeauna izbutea s-o relaxeze şi să o facă mai cooperantă. Am continuat să o îmbrăţişez patern la sfârşitul şedinţelor, iar ea mă săruta de obicei cu sfială, filial, pe obraz. Soţul ei a refuzat şi facă terapie de cuplu, dar a acceptat să se întâlnească de câteva ori cu un practicant al creştinismului ştiinţific. Belle mi-a spus că acum comunicau mai bine între ei şi că amândoi păreau mai mulţumiţi de relaţia lor.

  — După şaisprezece luni, totul mergea încă bine. Fără heroină – fără nici un drog – fără tăieturi, bulimie, vomă, fără nici un fel de comportament autodistructiv. S-a alăturat mai multor grupuri extremiste conduse de un medium, unui grup de terapie prin valorificarea vieţilor anterioare, a consultat un nutriţionist de alge, excentrităţi tipice pentru California, inofensive. Ea şi soţul ei şi-au reluat viaţa sexuală; a mai făcut sex de câteva ori cu colegul meu – cretinul ăla, dobitocul ăla pe care l-a cunoscut la clubul de tenis. Însă măcar era sex protejat, nici nu se compara cu escapadele ei prin baruri şi pe autostradă.

  — A fost cea mai remarcabilă schimbare pe care am văzut-o vreodată pe parcursul unei terapii. Belle spunea că e perioada cea mai fericită a vieţii ei. Te provoc, Ernest: bag-o în orice studiu despre rezultatele obţinute prin terapie. Ar fi pacientul vedetă! Pune în balanţă progresele acestea cu orice tratament medicamentos: Risperidone, Prozac, Paxil, Effexor, Wellbutrin – orice-ţi dă prin cap – terapia mea ar câştiga fără probleme. Cea mai tare terapie pe care am făcut-o vreodată şi, totuşi, n-aş putea s-o public. S-o public? Nici măcar n-am putut povesti cuiva despre ea. Până acum! Tu eşti primul meu ascultător autentic.

  — După vreo optsprezece luni, lucrurile s-au schimbat. La început, destul de subtil. Au apărut din ce în ce mai multe aluzii la weekendul nostru din San Francisco şi, în curând, Belle a început să vorbească despre asta la fiecare şedinţă. În fiecare dimineaţă, stătea în pat o oră în plus, visând cu ochii deschişi la cum o să fie weekendul nostru: că o să doarmă la mine în braţe, că o să comande micul dejun din pat, că o să mergem cu maşina la Sausalito, unde o să luăm masa de prânz, apoi o să dormim după-amiaza. Visa că ne căsătorim şi că mă aştepta să vin seara acasă. Insista că ar putea să trăiască fericită tot restul vieţii dacă ar şti că mă întorc acasă, la ea. N-avea nevoie să petreacă prea mult timp împreună cu mine. Era de acord să fie a doua soţie a mea, să mă aibă doar pentru ea numai o oră sau două pe săptămână – ar fi putut să trăiască aşa, sănătoasă şi fericită, până la sfârşitul zilelor.

  — Păi, îţi poţi închipui că deja mă simţeam cam neliniştit. Apoi, din ce în ce mai neliniştit. Am început să mă agit. Am făcut tot ce-am putut s-o ajut să înfrunte realitatea. Practic, la fiecare şedinţă, îi vorbeam despre vârsta mea. Peste trei sau patru ani, o să fiu într-un scaun cu rotile. Peste zece ani, o să am optzeci. Am întrebat-o cât crede ea c-o să trăiesc. Bărbaţii din familia mea mor tineri. La vârsta mea, tata se afla în coşciug de cincisprezece ani. Ea mi-ar supravieţui cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani. Ba chiar m-am apucat să-mi exagerez problemele neurologice în faţa ei. Odată m-am prefăcut că nu mă mai ţin pe picioare şi cad, atât de disperat eram. Iar bătrânii n-au prea multă energie, îi repetam eu. La opt şi jumătate dorm deja, îi spuneam. De cinci ani nu mai apucasem să văd ştirile de la ora zece. Vederea mea din ce în ce mai proastă, inflamarea cartilajelor mele de la umeri, dispepsia, prostata, balonarea, constipaţia. Chiar mă bătea gândul să-mi iau un aparat auditiv, doar aşa, de efect.

  — Dar am dat-o în bară cu brio. Am greşit întru totul! N-a făcut decât să-i stimuleze apetitul. Într-un mod pervers, o atrăgea teribil gândul ca aş putea deveni infirm sau neputincios. Avea fantezii cu mine făcând o comoţie cerebrală, visa că mă părăseşte nevasta şi ea se mută la mine să mă îngrijească. Una dintre reveriile ei favorite era să aibă grijă de mine ca o soră medicală: să-mi facă ceai, să mă spele, să-mi schimbe aşternutul şi pijamaua, să mă dea cu pudră de talc, iar apoi să se dezbrace şi să se urce lângă de mine, în patul cu cearceafuri răcoroase.

  — După douăzeci de luni, progresele Bellei au fost şi mai mari. Din proprie iniţiativă, s-a înscris într-un grup care făcea terapie antidrog şi se ducea acolo de trei ori pe săptămână. Mai făcea şi muncă de voluntariat la şcolile de la periferie,