— Ce anume, Ernest? Cum mi-am dat seama dacă mă minţea sau nu? Ei bine, niciodată nu i-am pus cuvântul la îndoială. Ştiam că are şi ea defectele ei, dar sinceritatea, cel puţin faţă de mine, părea aproape o compulsie. La începutul terapiei – cred că am mai menţionat asta – am încheiat un contract prin care ne obligam să ne spunem reciproc doar purul adevăr. În primele câteva săptămâni, au existat vreo două situaţii în care s-a abţinut să-mi povestească anumite episoade cam indecente, dar, până la urmă, n-a rezistat. A devenit agitată din cauza asta, era convinsă că eu puteam să-i citesc gândurile şi că voi refuza să o mai tratez. De fiecare dată, n-a putut să aştepte până la următoarea şedinţă pentru a mi se destăinui, ci s-a simţit obligată să-mi telefoneze – odată era trecut de miezul nopţii – pentru a îndrepta lucrurile.

  — Dar întrebarea ta e bună. Depindeau prea multe de asta, ca să mă bizui numai pe ce spunea ea, aşa că am făcut ce-ai fi făcut şi tu în locul meu: mi-am consultat sursele posibile de informaţii. În perioada aia, m-am întâlnit de vreo două ori cu soţul ei. Refuzase să facă terapie, dar fusese de acord să vină să ajute la îmbunătăţirea stării Bellei, iar el mi-a confirmat tot ce-mi spusese ea. Şi nu numai atât, ba chiar mi-a dat permisiunea să iau legătura cu consilierul sectei adepte a creştinismului ştiinţific – care, culmea ironiei, îşi dădea doctoratul în psihologie clinică şi îmi citea cărţile -, şi ea mi-a confirmat povestea Bellei: se străduia din răsputeri să-şi pună pe picioare căsnicia, fără tăieturi, fără droguri, muncă de voluntariat în folosul comunităţii. Nu, Belle juca cinstit.

  — Deci tu ce-ai fi făcut în situaţia asta, Ernest? Ce? În primul rând, n-ai fi ajuns într-o asemenea situaţie? Da, da, ştiu. Un răspuns superficial. Mă dezamăgeşti. Spune-mi, Ernest, dacă n-ai fi ajuns aici, atunci unde ai fi ajuns? În laboratorul tău? Sau la bibliotecă? Ai fi fost în siguranţă. La căldurică. Dar unde ar fi fost pacientul? Dispărut demult, la asta s-ar fi ajuns! Exact la fel ca cei douăzeci de terapeuţi care au tratat-o pe Belle înaintea mea, şi ei au ales calea sigură. Dar eu sunt un altfel de terapeut. Un mântuitor al sufletelor pierdute. Refuz să las baltă un pacient. Îmi rup gâtul, îmi pun curul la bătaie, încerc orice ca să-mi salvez pacientul. Aşa au stat lucrurile pe tot parcursul carierei mele. Ştii ce reputaţie am? Întreabă şi tu în stânga şi-n dreapta. Întreabă-l pe directorul tău. El mă ştie. Mi-a trimis zeci de pacienţi. Sunt terapeutul la care se apelează în ultimă instanţă. Mie îmi sunt trimişi pacienţii la care ceilalţi medici renunţă. Dai din cap? Ai auzit asta despre mine? Bine! Mă bucur că ai aflat că nu sunt doar un fraier senil.

  — Aşa că îţi dai seama în ce poziţie mă aflam! Ce dracu’ aş fi putut face? Începeam să fiu stresat. Am apelat la toate şmecheriile: am început să interpretez în disperare, frenetic, de parcă viaţa mi-ar fi depins de asta. Am interpretat tot ce mişca. Şi n-am mai avut răbdare cu iluziile ei.

  — De exemplu, hai să luăm fantezia nebunească a Bellei că am fi căsătoriţi şi că şi-ar sacrifica temporar viaţa pentru a mă aştepta încremenită toată săptămâna, ca să petreacă o oră, două cu mine. „Ce viaţă crezi că e asta şi ce fel de relaţie ar fi?” am întrebat-o eu. N-ar fi fost o relaţie, ar fi fost şamanism. Priveşte lucrurile din perspectiva mea, spuneam eu. Ce satisfacţie îşi închipuia că aş fi avut eu de pe urma unui asemenea aranjament? Să o vindec numai prin prezenţa mea de o oră era o fantasmagorie. Asta ar fi fost o relaţie? Nu! Aşa ceva nu putea exista, ea mă privea ca pe o icoană. Cât priveşte obsesia ei de a mi-o suge şi de a-mi înghiţi sperma, acelaşi lucru. O fantasmagorie. Se simţea goală pe dinăuntru şi voia s-o umplu eu cu esenţa mea. Chiar nu putea să-şi dea seama ce făcea, nu putea să-şi dea seama că greşea când confunda simbolicul cu realitatea concretă? Cât credea ea că o s-o umple cantitatea mea derizorie de spermă? În câteva secunde, acidul ei hidrocloric gastric n-o să-i mai lase decât nişte lanţuri de ADN fragmentat.

  — Belle încuviinţa cu gravitate din cap, aprobându-mi interpretările frenetice, iar apoi se întorcea la tricotatul ei. Colega ei de la Narcoticii Anonimi o învăţase să tricoteze şi, pe parcursul ultimelor săptămâni, lucrase încontinuu la un pulover cu torsade pentru mine, pe care să-l port în weekendul din San Francisco. N-am găsit nici o cale să mişc ceva în ea. Da, era de acord că probabil îşi fundamenta viaţa pe o iluzie. Poate că ea căuta arhetipul bărbatului bătrân şi înţelept. Şi ce era atât de rău în asta? Asista şi la un curs de antropologie şi citea Creanga de Aur7. Mi-a amintit că majoritatea oamenilor au trăit conform unor concepte iraţionale precum totemuri, reîncarnare, rai şi iad, chiar şi vindecarea terapeutică transferenţială sau divinizarea lui Freud. „Orice ţine e bun”, spunea ea, „iar gândul că o să petrecem un weekend împreună ţine. Asta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, e ca şi cum aş fi măritată cu tine. E ca şi cum te-aş aştepta şi aş şti că în curând vii acasă, la mine. Mă ţine pe linia de plutire, mă menţine satisfăcută”. Şi rostind vorbele astea, s-a întors la tricotat. Afurisitul ăla de pulover! Îmi venea să i-l smulg din mână.

  — După douăzeci şi două de luni, am intrat în panică. Mi-am pierdut toată stăpânirea de sine şi am început s-o linguşesc, s-o implor, să bag strâmbe. I-am ţinut discursuri despre iubire. „Spui că mă iubeşti, dar iubirea e o relaţie, iubirea înseamnă să-ţi pese de celălalt,