să-ţi pese de cum e şi de ce anume vrea celălalt. Ţie îţi pasă vreodată de mine? De ce simt eu? Te gândeşti vreodată la sentimentele mele de vinovăţie, la teama mea, la ce impact ar avea asupra respectului meu de sine faptul că aş face un lucru imoral? La impactul asupra reputaţiei mele, la riscul pe care mi-l asum – la profesia mea, la căsnicia mea?”

  — De câte ori, îmi răspundea Belle, mi-ai amintit că suntem două persoane într-o relaţie umană – nici mai mult, nici mai puţin? M-ai rugat să am încredere în tine, iar eu am avut încredere în tine, am avut încredere în cineva pentru prima oară în viaţă. Acum eu te rog pe tine să ai încredere în mine. Ăsta o să fie secretul nostru. Îl iau cu mine în mormânt. Indiferent ce s-ar întâmpla. Pentru totdeauna! Iar în ce priveşte respectul de sine, vinovăţia ta şi grijile pe care ţi le faci din cauza carierei tale, păi, ce-i mai important decât faptul că tu, un vindecător, mă vindeci? O să pui pe primul plan regulile, reputaţia şi etica?” Ai vreun răspuns bun la asta, Ernest? Eu n-am avut.

  — Subtil, dar ameninţător, ea a făcut aluzie la potenţialele consecinţe ale nerespectării înţelegerii. Trăise vreme de doi ani numai cu gândul la weekendul ăsta. Oare ar mai putea să aibă vreodată încredere în mine? Sau în vreun alt terapeut? Sau în oricine altcineva? Pentru asta, m-a anunţat ea, ar trebui să mă simt vinovat. Nu trebuia să spună prea multe. Ştiam ce ar fi însemnat pentru Belle trădarea mea. Nu mai avusese tendinţe autodistructive de peste doi ani, dar n-am nici o îndoială că nu-şi ieşise din mână. Sincer vorbind, eram convins că, dacă nu mi-aş fi respectat promisiunea, Belle s-ar fi sinucis. Încă mai încercam să scap din capcană, dar bătăile mele de aripi deveneau din ce în ce mai plăpânde.

  — Am şaptezeci de ani, tu ai treizeci şi patru, i-am zis eu. Ar fi nefiresc să facem sex.

  — Chaplin, Kissinger, Picasso, Humbert şi Lolita, a răspuns Belle fără a se mai osteni să-şi ridice privirea de pe lucrul ei de mână.

  — Ai făcut ca toată chestia asta să ajungă la un nivel de-a dreptul grotesc, i-am spus eu, totul e atât de umflat, de exagerat, atât de departe de realitate. E imposibil ca weekendul ăsta să nu te dezamăgească.

  — Cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să fiu dezamăgită, a replicat ea. Adică ştii – să-mi dispară obsesia pentru tine, „transferul meu erotic” aşa cum îţi place ţie să-l numeşti. E imposibil ca asta să dăuneze terapiei noastre.

  Am continuat să fiu evaziv.

  — În plus, la vârsta mea, nu prea mai eşti potent.

  — Seymour, m-a apostrofat ea, mă surprinzi. Încă n-ai înţeles, nu mă interesează nici potenţa ta, nici actul sexual. Eu vreau doar să fii cu mine, să mă ţii în braţe, ca pe o persoană, ca pe o femeie. Nu ca pe un pacient. De altfel, Seymour, şi aici şi-a ascuns faţa în spatele puloverului tricotat pe jumătate, s-a uitat sfioasă pe deasupra lui la mine şi a spus: O să te fut cum n-ai mai fost futut niciodată!

  — Iar apoi timpul a expirat. Trecuseră douăzeci şi patru de luni şi n-am avut de ales, am fost nevoit să-mi plătesc datoria diavolului. Ştiam că, dacă m-aş fi eschivat, consecinţele ar fi fost catastrofale. Pe de altă parte, dacă mă ţineam de cuvânt? Atunci cine ştie? Poate că avea dreptate, poate ca obsesia chiar îi dispărea. Poate că fără transferul erotic, şi-ar fi canalizat energia spre îmbunătăţirea relaţiei cu soţul ei. Şi-ar păstra încrederea în terapie. Eu m-aş pensiona peste câţiva ani, iar ea s-ar duce la alţi terapeuţi. Poate că un weekend în San Francisco cu Belle reprezenta dovada supremă a iubirii terapeutice altruiste.

  — Ce, Ernest? Contratransferul meu? La fel cum ar fi fost şi al tău: extrem de fluctuant. Încercam să nu ţin cont de el în decizia mea. N-am trecut la acţiune din cauza contratransferului meu, eram convins că n-am altă opţiune raţională. Şi încă sunt convins de asta, în pofida celor întâmplate. Dar recunosc cu vinovăţie că mă simţeam de-a dreptul fascinat. Eu, un biet bătrân cu viaţa pe terminate, cu neuronii mierlindu-mi zi de zi, cu vederea din ce în ce mai proastă, cu viaţa sexuală încheiată – soţia mea, care se pricepe să renunţe la lucruri, renunţase la sex cu multă vreme în urmă. Iar atracţia mea faţă de Belle? N-o neg; o adoram. Şi când mi-a spus că o să mă fută cum n-am mai fost futut niciodată, am început să aud motoarele gonadelor mele uzate cum se urnesc şi se pun din nou în mişcare. Însă dă-mi voie să-ţi spun – şi înregistrarea, lasă-mă să ţi-o spun cu toată tăria – nu de asta am făcut-o! Poate că n-o fi important pentru tine sau pentru comisia de etică, dar pentru mine e de o importanţă capitală. Nu mi-am încălcat promisiunea faţă de Belle. Nu mi-am încălcat niciodată vreo promisiune faţă de un pacient. Nu mi-am pus niciodată nevoile în faţa nevoilor lor.

  — Presupun că ştii restul povestirii, E acolo, în dosarul tău. Belle şi cu mine ne-am întâlnit în San Francisco la micul dejun, în North Beach, la Mama’s, sâmbătă dimineaţă, şi am stat împreună până duminică după-amiază. Am hotărât să le spunem partenerilor noştri că am programat un weekend maraton de terapie în grup pentru pacienţii mei. Organizez asemenea şedinţe cu vreo zece, doisprezece pacienţi de-ai mei cam de două ori pe an. De fapt, Belle participase la un weekend din ăsta în primul ei an de terapie.

  — Ai făcut vreodată aşa ceva, Ernest? Nu? Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că sunt foarte eficiente… Accelerează la greu procesul terapeutic. Ar fi trebuit să ştii despre ele. Când o să ne mai întâlnim – şi sunt