— Dar să revenim la weekend. Nu-i cinstit să ajung până aici şi să nu-ţi povestesc punctul culminant. Hai să vedem, ce aş putea să-ţi spun? Ce vreau să-ţi spun? Am încercat să-mi păstrez demnitatea, să rămân în postura mea de terapeut, dar n-a ţinut prea multă vreme, Belle a avut grijă de asta. M-a pus la treabă de îndată ce ne-am cazat în Fairmont, şi în curând n-am mai fost decât un bărbat şi o femeie, iar totul, absolut tot ce prevăzuse Belle s-a adeverit.

  — N-o să te mint, Ernest. Mi-a plăcut la nebunie fiecare minut din weekendul nostru, din care cea mai mare parte am petrecut-o în pat. Îmi făcusem griji că îmi cam ruginiseră şi mi se cam înfundaseră ţevile după atâţia ani în care nu le folosisem. Dar Belle a fost un instalator desăvârşit şi, după ce-au zdrăngănit şi au bârâit un pic, totul a început să funcţioneze din nou.

  — De trei ani o muştruluisem pe Belle că trăieşte din iluzii şi îi impusesem realitatea mea. Acum, pentru un weekend, am intrat eu în lumea ei şi am descoperit că viaţa pe tărâmul fermecat nu era chiar atât de rea. Ea a fost fântâna tinereţii mele. Pe măsură ce orele treceau, deveneam din ce în ce mai tânăr şi mai viguros. Mergeam mai bine, îmi sugeam burta, păream mai înalt. Ernest, îţi zic, îmi venea să urlu. Iar Belle a observat lucrul ăsta. „De asta aveai nevoie, Seymour. Şi eu doar asta am vrut întotdeauna de la tine, să fiu ţinută în braţe, să te ţin în braţe, să-ţi dau iubirea mea. Înţelegi că a fost prima oară în viaţa mea când am oferit cuiva iubire? Ce-i atât de îngrozitor în asta?”

  — A plâns o grămadă. Ca şi celelalte conducte ale mele, şi glandele lacrimale mi se desfundaseră, aşa că am plâns şi eu. Mi-a dat atât de mult în weekendul ăla. Mi-am petrecut întreaga carieră dând de la mine, iar asta era prima oară când primeam ceva înapoi, când eram şi eu cu adevărat răsplătit. De parcă ea mi-ar fi dat şi pentru toţi ceilalţi pacienţi pe care îi tratasem.

  — Şi apoi ne-am întors la viaţa reală. Weekendul s-a terminat. Belle şi cu mine am revenit la cele două şedinţe săptămânale. Eu nu anticipasem faptul că o să pierd pariul, aşa încât nu aveam nici un plan pregătit pentru terapia de după weekend. Am încercat să mă apuc de treabă ca de obicei, dar, după o şedinţă sau două, mi-am dat seama că am o problemă. O mare problemă. E aproape imposibil pentru cei care au avut o relaţie intimă să revină la o relaţie formală. În ciuda eforturilor mele, o nuanţă nouă de iubire poznaşă a înlocuit munca terapeutică serioasă de până atunci. Uneori Belle insista să stea la mine în poală. Deseori mă îmbrăţişa, mă mângâia, mă pipăia. Eu încercam să-i rezist, încercam să mă menţin în limitele eticii profesionale, dar, hai să recunoaştem, asta nu mai era terapie.

  — Am cerut un armistiţiu şi am sugerat pe un ton grav că aveam două alternative: ori încercăm să ne întoarcem la munca serioasă, adică să revenim la o relaţie tradiţională, nu fizică, ori încetăm să mai pretindem că facem terapie şi încercăm să stabilim între noi o relaţie pur socială. Iar „socială” nu însemna sexuală: nu voiam să le amestec. Ţi-am mai zis, am participat la conceperea regulilor de conduită care îi condamnau pe terapeuţii şi pe pacienţii ce întreţineau relaţii sexuale după încheierea terapiei. De asemenea, i-am spus foarte clar că, având în vedere că nu mai făceam terapie, nu mai accept nici un ban de la ea.

  — Niciuna dintre cele două alternative n-a fost acceptată de Belle. I se părea o ipocrizie să ne întoarcem la o relaţie terapeutică formală. Oare relaţia terapeutică nu e cea în care nu te prefaci? Iar în ce priveşte banii, asta era imposibil. Soţul ei îşi făcuse cabinetul acasă şi îşi petrecea majoritatea timpului acolo. Cum ar fi putut ea să-i explice unde se ducea regulat de două ori pe săptămână, dacă nu completa cecuri pentru tratament?

  — Belle m-a certat că am o viziune prea restrânsă asupra terapiei, „Întâlnirile noastre – intime, jucăuşe, emoţionante, în timpul cărora facem uneori dragoste, concret, pe canapea – asta e terapie. Şi chiar o terapie bună. De ce nu poţi înţelege asta, Seymour?” întreba ea. „Terapia eficientă nu e o terapie bună? Ţi-ai uitat declaraţiile cu privire la „aspectul cel mai important într-o terapie”? Funcţionează? Iar terapia mea nu funcţionează? Nu mă comport bine în continuare? N-am cedat niciodată tentaţiilor. Nu mai am nici un simptom. Am absolvit şi şcoala. Încep o viaţă nouă. M-ai schimbat, Seymour, iar acum n-ai altceva de tăcut decât să petreci în continuare două ore pe săptămână aproape de mine.”

  — Belle era şmecheră, nu glumă. Şi din ce în ce mai inteligentă. Nu puteam să-i prezint nici un contraargument care să îi demonstreze că aranjamentul ăsta nu era o terapie bună.

  — Însă ştiam că nu putea fi aşa. Îmi plăcea prea mult. Încetul cu încetul, prea încet de fapt, mi-am dat seama că intrasem în bucluc până-n gât. Oricine ne-ar fi văzut împreună ar fi tras concluzia că profitam de transferul ei şi mă foloseam cum aveam chef de pacientă ca să-mi satisfac nevoile. Sau că eram un gigolo boşorog cu tarife exorbitante!

  — Nu ştiam ce să fac. Evident că nu mă puteam consulta cu nimeni, fiindcă ştiam ce sfat o să primesc şi nu eram pregătit să strâng din dinţi şi să îndur. Nici nu puteam s-o trimit la alt terapeut – nu s-ar fi dus. Dar sincer să fiu, nici nu am insistat. Îmi făceam griji din pricina asta. Sunt corect faţă de ea? N-am dormit câteva nopţi, gândindu-mă