ce i-ar fi povestit altui terapeut despre mine. Ştii cum bârfesc între ei medicii despre bizareriile psihoterapeuţilor care i-au precedat, şi le-ar fi plăcut la nebunie câteva bârfe savuroase despre Seymour Trotter. Însă n-o puteam ruga să mă protejeze, căci, dacă ar fi ţinut pentru ea un asemenea secret, şi-ar fi sabotat terapia.

  — Aşa că eram întru câtva conştient de problemele care puteau să apară, dar, chiar şi aşa, am fost complet nepregătit pentru mânia furtunii care s-a declanşat până la urmă. Într-o seară m-am întors acasă şi n-am găsit nici o lumină aprinsă, soţia mea plecase şi am descoperit patru fotografii cu mine şi Belle prinse cu pioneze pe uşa de la intrare: una era făcută în timp ce ne cazam ia hotelul Fairmont, alta cu noi ţinând valizele în mână şi intrând împreună în cameră, a treia era un prim-plan al formularului pe care îl completaserăm la recepţia hotelului – Belle plătise cu bani gheaţă şi ne trecuse cu numele de dR. Şi doamna Seymour. A patra ne arăta îmbrăţişaţi pe fundalul vederii panoramice a podului Golden Gate.

  — În casă, pe masa din bucătărie, am găsit două scrisori: una de la soţul Bellei pentru soţia mea, în care scria că ar interesa-o probabil cele patru fotografii ataşate, care zugrăveau ce tip de tratament îi oferea soţul ei nevestei lui. Spunea că a trimis aceeaşi scrisoare şi comitetului de etică medicală, terminând cu o ameninţare nasoală care sugera că, dacă mă mai văd vreodată cu Belle, atunci procesul ar fi cel mai puţin important lucru cu care s-ar confrunta familia Trotter. A doua scrisoare era de la soţia mea – scurtă şi la obiect – în care mă ruga să nu mă mai ostenesc să-i dau explicaţii. N-aveam decât să discut cu avocatul ei. Mi-a acordat douăzeci şi patru de ore să-mi fac bagajele şi să mă mut din casă.

  — Deci, Ernest, ţi-am povestit tot ce s-a întâmplat până acum. Ce să-ţi mai spun?

  — Cum a obţinut fotografiile? Probabil că a angajat un detectiv particular să ne urmărească. Ce ironie că soţul ei s-a decis s-o părăsească tocmai când a început să se simtă mai bine! Dar cine ştie? Poate că de mult căuta o portiţă de scăpare. Poate că i se acrise de Belle.

  — N-am mai văzut-o niciodată de atunci. Tot ce ştiu am aflat de la un vechi amic de-al meu de la spitalul Pacific Redwood – şi n-am auzit lucruri prea bune. Soţul ei a divorţat de ea şi, până la urmă, a fugit din ţară cu banii familiei. De luni de zile avea suspiciuni în ce-o priveşte pe Belle, încă de când îi descoperise prezervative în geantă. Asta, fireşte, e încă o ironie: doar fiindcă terapia îi mai domolise autodistructivitatea, acceptase să folosească prezervative în escapadele ei.

  — Când am auzit ultima oară de ea, Belle era într-o stare îngrozitoare, o luase de la capăt. Vechile simptome îi reveniseră: două internări pentru încercări de suicid – o dată şi-a tăiat venele, a doua oară a luat o supradoză serioasă. Are de gând să se sinucidă. Ştiu bine. Se pare că a încercat să se ducă la alţi trei terapeuţi, i-a concediat pe rând pe toţi, acum refuză să mai facă terapie şi ia din nou droguri puternice.

  — Şi ştii care-i chestia cea mai rea? Ştiu că aş putea s-o ajut, chiar şi acum. Sunt sigur de asta, dar mi s-a interzis prin ordin judecătoresc s-o mai văd sau să mai vorbesc cu ea, sub ameninţarea unei pedepse severe. Am primit mai multe mesaje telefonice de la ea, dar avocatul meu m-a avertizat că sunt în mare pericol şi mi-a ordonat să nu-i răspund, dacă vreau să nu ajung la închisoare. A luat legătura cu Belle şi a anunţat-o că ordinul judecătoresc nu îmi permite să comunic cu ea. Până la urmă, nu m-a mai sunat.

  — Ce am de gând să fac? La Belle te referi? E o decizie nasoală. Mă distruge faptul că nu pot să-i răspund la telefon, dar nu-mi plac închisorile. Ştiu că aş fi în stare s-o ajut enorm doar discutând zece minute cu ea. Chiar şi acum. Neoficial, opreşte înregistrarea, Ernest. Nu sunt convins că pot s-o las să decadă. Nu-s sigur că aş putea să trăiesc cu mine însumi după asta.

  — Deci, Ernest, asta e. Sfârşitul poveştii mele. Finis. Dă-mi voie să-ţi spun că nu aşa îmi doream să-mi închei cariera. Belle e personajul principal în tragedia asta, dar situaţia e catastrofală şi pentru mine. Avocaţii ei insistă să-mi ceară despăgubiri, să obţină tot ce se poate. O să se facă luntre şi punte să sugă totul – procesul de malpraxis are loc peste două luni.

  — Deprimat! Bineînţeles că sunt deprimat. Cine n-ar fi? Eu îi spun depresie adecvată: sunt un bătrân nenorocit şi jalnic. Descurajat, singur, plin de îndoieli, îmi sfârşesc viaţa în dizgraţie.

  — Nu, Ernest, nu e o depresie care se poate trata cu medicamente. Nu-i genul ăla de depresie. Nu are semne biologice: simptome psihomotorii, insomnii, pierdere în greutate, nimic din toate astea. Mersi de ofertă.

  — Nu, nu-i suicidală, deşi recunosc că mă simt atras de nefiinţă. Dar sunt un supravieţuitor. Mă târăsc în beci şi îmi ling rănile.

  — Da, foarte singur. Am trăit alături de soţia mea din obişnuinţă vreme de mulţi ani. Dintotdeauna munca a fost viaţa mea. Căsnicia s-a aflat la periferia vieţii mele. Soţia mea a spus întotdeauna că îmi satisfac toate nevoile de apropiere afectivă cu pacienţii mei. Şi avea dreptate. Dar nu de asta m-a părăsit. Ataxia mea progresează rapid, şi nu cred că o încânta ideea de a-mi deveni infirmieră cu normă întreagă. Bănuiala mea e că s-a bucurat când a găsit un pretext să se eschiveze de la corvoada asta. Nu pot s-o condamn.

  — Nu, n-am nevoie să urmez nici un fel de terapie. Ţi-am spus, nu sunt un depresiv clinic. Îţi