— Îmi e de ajuns dacă îmi telefonezi ca să vezi ce mai fac. Sunt mişcat de propunerea ta. Dar linişteşte-te, Ernest. Sunt un dur dat dracului. O să fiu în regulă.

  Şi cu asta, Seymour Trotter şi-a luat cârjele şi a ieşit clătinându-se din încăpere. Ernest, încă aşezat pe scaun, a ascultat bocăniturile îndepărtându-se.

  Când Ernest i-a telefonat peste vreo două săptămâni, dr. Trotter a refuzat încă o dată să se lase ajutat. În câteva minute a schimbat subiectul conversaţiei, vorbind despre viitorul lui Ernest şi şi-a exprimat din nou convingerea fermă că, oricare ar fi fost aptitudinile lui pentru psihofarmacologie, îşi ratase totuşi vocaţia: era un terapeut înnăscut şi avea datoria faţă de el însuşi să-şi împlinească destinul. L-a invitat pe Ernest să discute mai multe despre asta la masa de prânz, dar tânărul a refuzat.

  — Nu-s prea perspicace, a răspuns dr. Trotter fără nici o urmă de ironie în voce. Iartă-mă. Te sfătuiesc să-ţi schimbi cariera şi, în acelaşi timp, îţi cer să ţi-o pui în pericol, afişându-te în public cu mine.

  — Nu, Seymour, pentru prima oară Ernest i-a spus pe numele mic, în mod cert nu ăsta e motivul. Adevărul e, şi mi-e ruşine să ţi-o spun, că deja mi-am asumat obligaţia de a participa ca martor expert în procesul tău civil de malpraxis.

  — Ruşinea pe care o simţi nu e justificată, Ernest. E de datoria ta să depui mărturie. Şi eu aş face la fel, exact la fel, în locul tău. Profesia noastră e vulnerabilă, ameninţată din toate părţile. E de datoria ta s-o protejezi şi să păstrezi standardele. Chiar dacă n-ai crezut nimic altceva despre mine, te rog să crezi că pun mare preţ pe munca asta. Mi-am dedicat întreaga viaţă ei. De aia ţi-am expus faptele cu atâtea detalii, am vrut să ştii că nu e o poveste a trădării. Am acţionat cu bună-credinţă. Ştiu că sună absurd, dar chiar şi acum, în clipa asta, cred că am făcut ce trebuia. Uneori destinul ne împinge în situaţii în care lucrul cuvenit e o greşeală. Nu mi-am trădat niciodată nici profesia, nici vreun pacient. Indiferent ce-ţi rezervă viitorul, Ernest, ia în considerare ce-ţi spun. Eu cred în ce-am făcut: Niciodată nu mi-aş trăda un pacient.

  Ernest a depus mărturie în procesul civil. Avocatul lui Seymour a încercat o metodă de apărare nouă şi disperată, menţionând vârsta lui avansată, judecata lui diminuată şi infirmitatea: a pretins că Seymour, nu Belle, fusese victima. Dar cazul nu avea nici o şansă de câştig, iar Belle a primit două milioane de dolari – suma maximă acoperită de asigurarea de malpraxis a lui Seymour. Avocaţii ei ar fi cerut mai mult, dar nu prea avea nici un rost s-o facă, pentru că, după divorţ şi plata impozitelor, Seymour rămăsese cu buzunarele goale.

  Astfel s-a încheiat povestea de personaj public a lui Seymour Trotter. La puţină vreme după proces a părăsit oraşul în tăcere şi nu s-a mai auzit niciodată de el, cu excepţia unei scrisori (fără nici o adresă a expeditorului) pe care Ernest a primit-o un an mai târziu.

  Ernest avea doar câteva minute până la sosirea primului său pacient, Dar n-a putut rezista să nu cerceteze încă o dată, ultima urmă lăsată de Seymour Trotter.

  Dragă Ernest, Doar tu, în anii aceia diabolici ai vânătorii de vrăjitoare, ţi-ai exprimat îngrijorarea pentru soarta mea. Mulţumesc, a fost un lucru care m-a susţinut puternic. Sunt bine. Rătăcit, dar nu vreau să fiu găsit. Îţi datorez multe, fără îndoială măcar scrisoarea asta şi fotografia cu Belle şi cu mine. În fundal este casa ei, fiindcă, întâmplător, Belle s-a ales cu o sumă frumuşică de bani.

  Seymour.

  Ernest, aşa cum făcuse de atât de multe ori până atunci, s-a holbat la fotografia decolorată. Pe o pajişte străjuită de palmieri, Seymour şedea într-un scaun cu rotile. Belle stătea în picioare în spatele lui, prăpădită şi sfrijită, cu pumnii încleştaţi pe mânerele scaunului. Ochii ei priveau în pământ. În spatele său, o casă elegantă, în stil colonial, iar în plan şi mai îndepărtat, apa sclipitoare de un verde-lăptos a unei mări tropicale. Seymour zâmbea – un zâmbet larg, tâmp, şmecheresc. Cu o mână se ţinea de scaunul cu rotile, cu cealaltă îndrepta cârja triumfător spre cer.

  Ca întotdeauna când studia fotografia, Ernest se simţea îngreţoşat. Şi-a mijit ochii s-o cerceteze mai îndeaproape, încercând să se strecoare în fotografie, încercând să descopere vreun indiciu, vreo certitudine cu privire la ce se alesese de Seymour şi Belle. Soluţia problemei, se gândea el, se afla în ochii Bellei. Păreau melancolici, chiar deznădăjduiţi. De ce? Obţinuse ce îşi dorise, nu-i aşa? S-a apropiat de Belle şi a încercat să-i prindă privirea. Dar ea se uita mereu în altă parte.

  Unu

  De trei ori pe săptămână, în ultimii cinci ani, Justin Astrid îşi începuse ziua cu o vizită la dr. Ernest Lash. Vizita lui de astăzi a început la fel ca celelalte şapte sute de şedinţe de terapie de dinainte: la ora 7:50 dimineaţa a urcat pe scara casei în stil victorian din Sacramento Street, elegant zugrăvită în mov şi acaju, a traversat vestibulul, apoi a urcat la etajul al doilea, în sala de aşteptare luminată discret, îmbibată de aroma jilavă şi pătrunzătoare a cafelei italieneşti proaspăt râşnite. Justin a inspirat adânc, apoi şi-a turnat cafea într-o cană japoneză împodobită cu un curmal pictat de mână, s-a aşezat pe canapeaua rigidă din piele verde şi a deschis ziarul la secţiunea sportivă din San Francisco Chronicle.

  Dar Justin nu putea să citească despre meciul de baseball de ieri. Nu într-o zi ca asta. Se întâmplase ceva spectaculos, ceva demn de sărbătorit. A împăturit ziarul şi s-a uitat fix la uşa lui Ernest.

  La opt fix, Ernest a pus dosarul lui Seymour Trotter în fişier,