a aruncat o scurtă privire fişei lui Justin, şi-a făcut ordine pe birou, a pus ziarul într-un sertar, şi-a pus ceaşca de cafea într-un loc din care să nu se vadă, s-a ridicat în picioare şi, înainte de a deschide uşa cabinetului, şi-a întors privirea să cerceteze încăperea. Nu exista nici un obiect care să o personalizeze. Bine.

  A deschis uşa şi, preţ de o clipă sau două, cei doi bărbaţi s-au uitat unul la celălalt. Vindecător şi pacient. Justin cu Chronicle al lui în mână, în timp ce ziarul lui Ernest era ascuns în străfundurile biroului său. Justin în costumul lui albastru închis şi cravată cu dungi din mătase italienească. Ernest într-un sacou bleumarin şi o cravată înflorată de la Liberty8. Amândoi aveau vreo şapte kilograme în plus, carnea lui Justin revărsându-i-se în bărbia dublă şi în guşă, iar burta lui Ernest bombându-se peste curea. Mustaţa lui Justin se curba în sus, străduindu-se să-i atingă nările. Barba fercheşă a lui Ernest era cea mai îngrijită parte a trupului lui. Chipul lui Justin era mobil, neastâmpărat, ochii plini de draci. Ernest purta ochelari cu lentile mari şi groase şi putea să stea multă vreme fără să clipească.

  — Mi-am părăsit soţia, a început Justin, după ce a luat loc în cabinet. Aseară. Pur şi simplu am plecat de acasă. Mi-am petrecut noaptea cu Laura. A rostit aceste cuvinte pe un ton calm şi lipsit de însufleţire, apoi s-a oprit şi s-a uitat iscoditor la Ernest.

  — Aşa, deodată? a întrebat Ernest cu voce domoală. Fără să clipească.

  — Aşa, deodată. Justin a zâmbit. Când îmi dau seama ce trebuie să fac, nu mai pierd vremea.

  Pe parcursul ultimelor luni, o undă de umor se insinuase în relaţia lor. De regulă, Ernest îl considera bine-venit. Supervizorul lui, Marshall Streider, îi zisese că apariţia unor replici comice în terapie reprezenta deseori un semn de bun augur.

  Dar comentariul „Aşa, deodată” al lui Ernest nu fusese unul comic şi binevoitor. Anunţul lui Justin îl tulburase. Şi îl iritase! Îl trata pe Justin de cinci ani – de cinci ani îşi storsese creierii încercând să-l ajute să-şi părăsească soţia! Iar astăzi Justin îl anunţă cu nonşalantă că şi-a părăsit soţia.

  Ernest s-a gândit la prima lor şedinţă, la primele cuvinte ale lui Justin: „Am nevoie de ajutor să scap din căsnicia asta!” Luni de zile, Ernest a examinat minuţios situaţia. În cele din urmă, a tras concluzia: Justin ar trebui să-şi părăsească soţia, fiindcă era una dintre cele mai nasoale căsnicii de care auzise vreodată. Iar în următorii cinci ani, Ernest a folosit toate metodele cunoscute de psihoterapie pentru a-l ajuta pe Justin să o părăsească. Toate dăduseră greş.

  Ernest era un terapeut încăpăţânat. Nimeni nu îl acuzase vreodată că nu s-a străduit suficient. Majoritatea colegilor lui îl considerau prea activ, prea ambiţios ca terapeut. Supervizorul lui îl dojenea tot timpul spunându-i „Ho, cowboy, mai încetişor! Pregăteşte terenul. Nu poţi forţa oamenii să se schimbe”. Dar, până la urmă, chiar şi Ernest fusese nevoit să renunţe la orice speranţă. Deşi continuase să-l placă pe Justin şi continuase să spere la lucruri mai bune pentru el, devenise din ce în ce mai convins că Justin n-o să-şi părăsească niciodată soţia, că era de neclintit, prins în rădăcini, şi că o să înţepenească toată viaţa într-o căsnicie chinuitoare.

  Atunci, Ernest fixase mai multe scopuri parţiale pentru Justin: să scoată tot ce-i mai bun dintr-o căsnicie nasoală, să capete mai multă autonomie la serviciu, să-şi dezvolte aptitudini sociale mai bune. Ernest putea să facă asta la fel de bine ca toţi ceilalţi terapeuţi. Dar era plictisitor. Terapia devenise din ce în ce mai predictibilă: niciodată nu se întâmpla nimic neprevăzut. Ernest şi-a înăbuşit oftatul şi şi-a împins ochelarii mai sus pe nas, pentru a se menţine treaz. Nu mai discuta despre Justin cu supervizorul lui. Îşi imagina conversaţii cu Justin în care să aducă în discuţie ideea de a-l trimite la alt terapeut.

  Iar azi, aici, Justin intră agale pe uşă şi anunţă plin de nonşalanţă că şi-a părăsit nevasta!

  Ernest a încercat să-şi ascundă sentimentele curăţându-şi ochelarii cu lentile groase, folosind un şerveţel de hârtie smuls din cutie.

  — Povesteşte-mi despre asta, Justin. O tehnică proastă! Imediat şi-a dat seama. Şi-a pus din nou ochelarii şi a notat pe blocnotesul lui: „greşeală – am cerut informaţii – contratransfer?”

  Mai târziu, în supervizare, o să răsfoiască notiţele astea împreună cu Marshall. Dar şi el ştia că era o tâmpenie din partea lui să-i ceară informaţii. De ce ar trebui ca el să-l păcălească pe Justin să continue? N-ar fi trebuit să cedeze şi să-şi manifeste curiozitatea. Nechibzuit – asta spusese despre el Marshall cu vreo două săptămâni în urmă. „Învaţă să aştepţi”, i-ar fi zis acesta. „Ar trebui să fie mai important pentru Justin să-ţi povestească, decât pentru tine să asculţi. Iar dacă el alege să nu-ţi povestească, atunci ar trebui să te concentrezi asupra motivului pentru care vine la tine, te plăteşte şi totuşi îţi ascunde anumite informaţii.”

  Ernest ştia că Marshall avea dreptate. Şi totuşi nu-i păsa de cât de corectă era tehnica lui – asta nu era o şedinţă obişnuită. Justin se deşteptase şi îşi părăsise nevasta! Ernest s-a uitat la pacientul lui. Era doar în închipuirea lui sau astăzi Justin părea mai puternic? Nu-şi apleca slugarnic capul, nu era gârbovit, nu se foia pe scaun ca să-şi aranjeze lenjeria intimă, nu şovăia, nu-ţi cerea scuze că-şi lăsase ziarul să cadă pe podea lângă scaunul lui.

  — Păi, mi-aş dori să am mai multe de spus – totul a mers atât de uşor. De parcă aş fi fost pe pilot automat. Pur şi simplu am făcut-o. Am ieşit pe uşă! Justin s-a refugiat în tăcere.

  Încă o dată, Ernest n-a fost în stare să aştepte.

  — Spune-mi mai multe, Justin.

  — Are legătură cu Laura, tânăra mea prietenă.

  Justin vorbea rareori despre Laura, iar, când