— Ştii că m-am văzut des cu ea în ultima vreme – poate că am minimalizat un pic chestia asta faţă de tine. Nu ştiu de ce ţi-am ascuns lucrul ăsta. Dar m-am văzut cu ea aproape zilnic, la prânz sau la o plimbare, ori m-am dus în apartamentul ei pentru o tăvăleală în fân. M-am simţit din ce în ce mai aproape de ea, din ce în ce mai confortabil în preajma ei. Iar apoi, ieri, Laura a zis pe un ton foarte normal „Justin, e timpul să te muţi la mine”.

  — Şi ştii, a continuat Justin, dându-şi la o parte firele de mustaţă care-i gâdilau nările, m-am gândit, are dreptate, chiar e timpul s-o fac.

  Laura îi spune să-şi părăsească nevasta, şi el îşi părăseşte nevasta. Preţ de o clipă, Ernest s-a gândit la un eseu pe care l-a citit odată despre ritualurile de împerechere ale peştilor de recif. Aparent, biologii marini pot să identifice cu uşurinţă femela dominantă şi peştii masculi: pur şi simplu urmăresc felul în care înoată femela şi observă cât de vizibil modifică traiectoriile de înot ale peştilor masculi – ale tuturor în afară de cele ale masculilor dominanţi. Puterea unei femele frumoase, fie ea peşte sau om! Sublim! Laura, abia ieşită de pe băncile liceului, pur şi simplu îi spusese lui Justin că era timpul să-şi părăsească soţia, iar el i se supusese. Pe când el, Ernest Lash, un terapeut talentat, un terapeut extrem de talentat, îşi irosise cinci ani încercând să-l smulgă pe Justin din ghearele căsniciei.

  — Iar apoi, a continuat Justin, aseară, acasă, Carol mi-a uşurat sarcina, fiind, ca de obicei, insuportabilă, certându-mă că nu sunt prezent. „Chiar şi când eşti de faţă, eşti absent”, a zis ea. „Trage-ţi scaunul mai aproape de masă! De ce stai întotdeauna atât de departe? Vorbeşte! Uită-te la noi! Când ne-ai adresat ultima oară, din proprie iniţiativă, măcar un singur cuvânt mie sau copiilor? Unde eşti? Corpul tău e aici, tu nu!” La sfârşitul cinei, când ea strângea masa, zdrăngănind şi pocnind vasele, a adăugat: „Nici măcar nu ştiu de ce te mai oboseşti să-ţi aduci acasă corpul”. Şi atunci, Ernest, brusc mi-a dat prin cap: Carol are dreptate. Are dreptate. De ce mă mai obosesc? Încă o dată mi-am zis în sinea mea: De ce mă mai obosesc? Iar pe urmă, pur şi simplu, am spus cu voce tare „Carol, ai dreptate. În chestia asta, ca şi în celelalte, ai dreptate! Nu ştiu de ce mă mai obosesc să vin acasă. Ai perfectă dreptate”. Şi aşa, fără să mai spun nici un cuvânt, m-am dus sus şi mi-am împachetat tot ce am putut să bag în prima valiză pe care am găsit-o la îndemână şi am ieşit din casă. Voiam să-mi iau mai multe lucruri, să merg înapoi cu o valiză mai mare. O ştii pe Carol, ar sfâşia şi ar arde tot ce n-apuc şi iau cu mine. Voiam să mă întorc după computer. O să-l sfărâme cu ciocanul. Dar ştiam că era o chestiune de viaţa şi de moarte. Dacă intri iarăşi în casa, mi-am spus în sinea mea, eşti pierdut. Mă cunosc. O cunosc şi pe Carol. Nu m-am uitat nici în dreapta, nici în stânga. Am continuat să merg şi, chiar înainte şi închid uşa din faţă, mi-am băgat capul înăuntru şi am zbierat, fără să ştiu unde erau Carol sau copiii „O să vă sun”. Iar apoi m-am cărat dracu’ de acolo!

  Justin şezuse aplecat în faţă pe scaun. A tras adânc aer în piept, s-a lăsat pe spate extenuat şi a spus:

  — Asta-i tot ce am de spus.

  — Şi s-a întâmplat aseară?

  Justin a încuviinţat din cap.

  — M-am dus direct la Laura acasă şi ne-am ţinut în braţe toată noaptea. Doamne, cât de greu mi-a fost să plec din braţele ei azi-dimineaţă. Cu greu îţi pot descrie ceea ce am simţit, a fost îngrozitor.

  — Încearcă, a insistat Ernest.

  — Ei bine, pe când încercam să mă desprind de Laura, mi-a venit brusc în minte imaginea unei amoebe care se divide în două – ceva la care nu m-am mai gândit încă de la ora de biologie din liceu. Eram asemenea celor două jumătăţi ale amoebei care se separă bucăţică cu bucăţică, până când nu mai rămâne decât un firicel subţire care să ne lege. Iar apoi poc – un pocnet dureros – şi ne-am separat. M-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat, m-am uitat la ceas şi m-am gândit „Doar paisprezece ore până când o să fiu iarăşi în pat cu Laura, ţinându-ne în braţe”. Şi pe urmă am venit aici.

  — Scena aia de aseară cu Carol – te-a înspăimântat ani de zile. Şi totuşi, pari optimist.

  — După cum spuneam, Laura şi cu mine ne potrivim, suntem sortiţi şi fim împreună. E un înger venit din rai special pentru mine. În după-amiaza asta mergem să căutăm un apartament. Ea are o garsonieră mică pe Russian Hill. Cu o perspectivă minunată asupra Bay Bridge. Dar e prea mică pentru noi.

  Venit din rai! Lui Ernest îi venea să facă mişto.

  — Dacă Laura ar fi apărut acum mai mulţi ani! a continuat Justin. Vorbeam despre ce chirie ne putem permite. Pe drum până aici, m-am apucat să calculez cât am cheltuit pe terapie. De trei ori pe săptămână, vreme de cinci ani, cât face asta? Şaptezeci, optzeci de mii de dolari? N-o lua personal, Ernest, dar nu mă pot împiedica să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Laura ar fi apărut acum cinci ani. Poate că aş fi părăsit-o atunci pe Carol. Şi aş fi terminat şi terapia. Poate că acum aş fi căutat un apartament având optzeci de mii de dolari în buzunar!

  Ernest a simţit că roşeşte. Cuvintele