Dar Ernest nu a arătat nimic din ce gândea. Nici n-a clipit şi nici nu s-a apărat. Nici n-a subliniat faptul că, în urmă cu cinci ani, Laura ar fi avut vreo paisprezece ani, iar Justin nici nu s-ar fi şters la cur fără să-i ceară voie lui Carol, n-ar fi putut să reziste până la prânz fără să-şi sune terapeutul, n-ar fi putut să comande ceva dintr-un meniu fără să-i ceară îndrumarea nevesti-sii, nu s-ar fi putut îmbrăca dimineaţa dacă nu-i pregătea ea hainele. Şi, oricum, facturile erau plătite cu banii soţiei lui, nu ai săi – Carol câştiga de trei ori mai mult decât el. Dacă n-ar fi făcut cinci ani de terapie, ar fi avut acum optzeci de mii de dolari în buzunar! Căcat, cu cinci ani în urmă, Justin n-ar fi ştiut nici în ce buzunar să-i pună!

  Dar Ernest n-a zis nimic din toate astea. Se simţea mândru că reuşea să se abţină, un semn clar că se maturiza ca terapeut. În schimb, i-a pus o întrebare inocentă:

  — Şi eşti întru totul optimist?

  — Ce vrei să spui?

  — Adică, ăsta e un eveniment memorabil. Fără îndoială că ai mai multe trăiri legate de el, nu?

  Dar Justin nu i-a dat lui Ernest ce şi-ar fi dorit. N-a prea vrut să-i spună mare lucru, părea distant, lipsit de încredere în terapeutul lui. Până la urmă, Ernest şi-a dat seama că trebuie să se concentreze nu asupra conţinutului, ci asupra procesului, adică asupra relaţiei dintre pacient şi psihoterapeut.

  Procesul este amuleta fermecată a terapeutului, mereu eficientă în momentele de impas. E unul dintre cele mai puternice secrete profesionale, singurul procedeu care face ca discuţiile cu un terapeut să fie substanţial diferite şi mai eficace decât conversaţiile cu prietenii apropiaţi. Să înveţe să se concentreze asupra procesului, adică asupra a ceea ce se întâmplă între terapeut şi pacient, a fost cel mai valoros lucru pe care şi-l însuşise din supervizarea lui Marshal şi era cea mai preţioasă învăţătură pe care şi el însuşi le-o oferea rezidenţilor pe care îi superviza la rândul lui. Încetul cu încetul, de-a lungul anilor, ajunsese să înţeleagă că procesul nu era doar o amuletă care se utiliza în perioadele de restrişte, ci chiar nucleul terapiei. Unul dintre cele mai folositoare exerciţii de formare pe care i le dăduse Marshal fusese să se concentreze asupra procesului de cel puţin trei ori în timpul fiecărei şedinţe.

  — Justin, şi-a încercat Ernest norocul, am putea să ne ocupăm un pic de ce se întâmplă astăzi între noi?

  — Ce? Cum adică „ce se întâmplă”?

  Mai multă rezistenţă. Justin face pe prostul. Dar, s-a gândit Ernest, poate că împotrivirea, chiar şi o împotrivire pasivă, nu era un lucru rău. Şi-a amintit de nenumăratele ore în care munciseră la slugărnicia înnebunitoare a lui Justin, de şedinţele când vorbiseră despre înclinaţia lui Justin de a-şi cere scuze pentru orice şi de a nu cere nimic, de a nu se plânge nici măcar de faptul că lumina soarelui de dimineaţă îi intra în ochi, neîndrăznind să întrebe dacă se pot lăsa în jos jaluzelele. Având în vedere că de aici plecaseră, Ernest ştia că ar trebui să-l laude pe Justin, să-l susţină fiindcă a adoptat o poziţie contrară. Sarcina lui de azi era să-l ajute să-şi convertească rezistenţa asta încăpăţânată într-o exprimare verbală deschisă.

  — Adică, ce simţi despre faptul că vorbeşti azi cu mine? Ceva e diferit. Nu crezi?

  — Tu ce simţi? a întrebat Justin.

  Hopa, încă un răspuns complet necaracteristic lui Justin, O declaraţie de independenţă. Fii fericit, s-a gândit Ernest. Îţi aminteşti cât de bucuros a fost Gepetto când Pinocchio a dansat prima oară fără sfori?

  — Bună întrebare, Justin. Păi, mă simt ţinut la distanţă, lăsat pe dinafară, de parcă ţie ţi s-a întâmplat ceva important – nu, nu-i bine aşa. Dă-mi voie să o spun altfel: de parcă tu ai făcut să se întâmple ceva important şi vrei să ţii acel ceva departe de mine, ca şi cum n-ai vrea să fii aici, ca şi cum ai vrea să mă excluzi.

  Justin a încuviinţat apreciativ din cap.

  — Corect, Ernest. Într-adevăr, aşa e. Da, chiar cred asta. Mă ţin la distanţă de tine. Vreau să mă simt bine în continuare. Nu vreau să mă deprimi.

  — Şi eu te deprim? Încerc să-ţi stric starea de spirit?

  — Deja ai încercat, a spus Justin, uitându-se fix în ochii lui Ernest, lucru care nu-i stătea în fire.

  Ernest şi-a ridicat sprâncenele cu o expresie de nedumerire glumeaţă.

  — Păi, nu asta ai făcut când m-ai întrebat dacă sunt întru totul optimist?

  Ernest şi-a ţinut respiraţia. Uau! O adevărată provocare din partea lui Justin. Poate că, până la urmă, a învăţat ceva din terapie! Acum Ernest a făcut pe prostul.

  — Ce vrei să spui?

  — Bineînţeles că nu sunt pe deplin împăcat, am o mulţime de sentimente legate de faptul că îmi părăsesc familia şi soţia pentru totdeauna. Nu ştiai asta? Cum să n-o ştii? Tocmai am lăsat totul în urmă: căminul meu, laptopul meu Toshiba, copiii, hainele, bicicleta, rachetele mele de tenis, cravatele, televizorul meu Mitsubishi, casetele mele video, CD-urile. O ştii pe Carol, n-o să-mi dea nimic, o să distrugă tot ce îmi aparţine. Auuu… Justin s-a strâmbat, şi-a împreunat mâinile şi s-a chircit de parcă tocmai ar fi fost pocnit în burtă. Durerea e acolo, pot să o ating, vezi cât de aproape e? Dar astăzi, măcar o zi, vreau să uit, măcar pentru câteva ore. Iar tu nu vrei şi mă laşi. Nici măcar nu pari vreun pic încântat că, în sfârşit, am părăsit-o pe Carol.

  Ernest era descumpănit. Chiar atât de mult lăsase să se vadă? Ce ar face Marshal în locul lui? La dracu’, Marshal n-ar fi