— Eşti? a repetat Justin.

  — Ce să fiu? Aidoma unui boxer năucit, Ernest s-a încleştat de adversar în timp ce îşi recăpăta luciditatea.

  — Încântat de ce am făcut?

  — Crezi, a bătut în retragere din laşitate Ernest, încercând din răsputeri să-şi controleze tonul vocii, că nu sunt încântat de progresul tău?

  — Încântat? Nu pari, a răspuns Justin.

  — Dar tu! a bătut iarăşi în retragere din laşitate Ernest. Tu eşti încântat?

  De data asta, Justin s-a oprit şi a ignorat retragerea laşă a lui Ernest. Se săturase. Avea nevoie de Ernest, aşa că a dat înapoi.

  — Încântat? Da, Şi speriat. Şi hotărât. Şi şovăitor. Toate amestecate. Acum, principalul lucru pentru mine e să nu mă mai întorc niciodată. M-am smuls de acolo, şi acum important e să mă ţin departe, să mă ţin departe pentru totdeauna.

  Tot restul şedinţei, Ernest a încercat să îndrepte lucrurile, susţinându-şi şi încurajându-şi pacientul: „Nu da înapoi… aminteşte-ţi cât de multă vreme ai tânjit să faci aşa ceva… ai procedat în interesul tău… probabil că ăsta e cel mai important lucru pe care l-ai făcut vreodată.

  — Să mă duc să discut cu Carol? După nouă ani, oare nu-i datorez asta?

  — Hai să dezbatem subiectul, i-a sugerat Ernest. Ce s-ar întâmpla dacă te-ai duce acum la ea să discutaţi?

  — Prăpăd. Ştii ce-i capabilă să facă. Mie. Ei înseşi.

  Lui Ernest nu era nevoie să i se împrospăteze memoria. Îşi amintea limpede un incident pe care Justin i-l povestise cu un an în urmă. Mai mulţi parteneri din firma de avocatură la care lucra Carol urmau să vină la ei într-o duminică la o gustare şi, dis-de-dimineaţă, Justin, Carol şi cei doi copii se duseseră la cumpărături. Justin, care gătea la ei în familie, voia să servească peşte afumat, colaci şi leo (somon afumat, ouă jumări şi ceapă). Prea vulgar, a spus Carol. Nici să n-audă, deşi, după cum îi amintea Justin, jumătate dintre parteneri erau evrei. Justin a decis să rămână la părerea lui şi a pornit-o cu maşina spre magazinul de delicatese. „Nu, nu face asta, ticălosule”, a urlat Carol şi a tras cu violenţă de volan, să întoarcă maşina. Lupta în plin trafic s-a încheiat când ea a intrat cu maşina într-o motocicletă din parcare.

  Carol era o pisică sălbatică, un lup devorator, o nebună care tiraniza cu iraţionalitatea ei. Ernest şi-a amintit altă peripeţie auto, pe care Justin i-o povestise cu vreo doi ani în urmă. Pe când conducea maşina într-o seară caniculară de vară, ea şi Justin s-au contrazis pe tema filmului la care aveau să se ducă, ea voia Vrăjitoarele din Eastwick, ei, Terminator II. Ea a ridicat tonul vocii, dar Justin, care în săptămâna aia fusese încurajat de Ernest să-şi susţină punctul de vedere, a refuzat să cedeze. În final, ea a deschis portiera din mers, iarăşi în plin trafic, şi a spus: „Puţoi nenorocit ce eşti, n-am de gând să mai stau nici o secundă cu tine”. Justin a prins-o, dar ea şi-a înfipt unghiile în braţul lui şi, pe când sărea în mijlocul maşinilor, l-a zgâriat violent, lăsându-i patru urme adânci şi roşii pe mână.

  După ce a ieşit din maşină, care se deplasa cu vreo douăzeci şi cinci de kilometri la oră, Carol s-a împleticit vreo trei sau patru paşi smuciţi, şi apoi s-a lovit şi a căzut peste capota unei maşini parcate. Justin a oprit maşina şi a fugit la ea, făcându-şi loc prin mulţimea care se strânsese deja. Ea zăcea întinsă pe stradă, ameţită, dar calmă, cu ciorapii rupţi, genunchii însângeraţi, cu braţele, coatele, obrajii jupuiţi şi cu încheietura mâinii evident fracturată. Restul serii a fost un coşmar: ambulanţa, camera de gardă, interogatoriul umilitor al poliţiei şi al personalului medical.

  Justin a fost profund zdruncinat. Şi-a dat seama că nici măcar cu ajutorul lui Ernest nu putea să-i facă faţă lui Carol. Nici o miză nu era prea mare pentru ea. Faptul că se aruncase din maşina în mers fusese evenimentul care îl distrusese definitiv pe Justin. Nici nu putea să i se împotrivească, nici nu putea să o părăsească. Era tiranică, dar el avea nevoie să fie tiranizat. Fiecare noapte petrecută departe de ea îl umplea de anxietate. De câte ori Ernest îl ruga să facă un exerciţiu mental, închipuindu-şi că renunţă la căsnicia cu ea, Justin se simţea copleşit de groază. I se părea de neconceput să rupă legătura cu Carol. Asta până când a apărut Laura – nouăsprezece ani, frumoasă, sinceră, obraznică, fără teamă de tirani.

  — Ce crezi? a repetat Justin. Să procedez ca un bărbat şi să încerc să discut cu Carol?

  Ernest a reflectat la opţiunile lui. Justin avea nevoie de o femeie dominatoare, deci nu cumva o schimba pe una cu alta la fel? Oare noua lui relaţie n-ar semăna peste câţiva ani cu cea veche? Totuşi, lucrurile păruseră atât de bătute-n cuie cu Carol. Poate că, odată scăpat de ea, Justin devenea receptiv, chiar şi pentru scurtă vreme, la eforturile terapeutice.

  — Acum chiar am nevoie de un sfat.

  Ernest, aidoma tuturor terapeuţilor, detesta să dea sfaturi, era o situaţie din care nu putea ieşi nimic bun: dacă ţinea, infantilizai pacientul, dacă dădea greş, păreai de rahat. Dar în situaţia asta n-avea de ales.

  — Justin, nu cred că deocamdată ar fi înţelept să te întâlneşti cu ea. Lasă să mai treacă un timp. Dă-i voie să-şi vină în fire. Sau, poate, încearcă să te întâlneşti cu ea în prezenţa unui terapeut. O să-mi fac eu timp sau, şi mai bine, o să-ţi dau numele unui terapeut de cuplu. Nu mă refer la unul dintre cei pe care i-ai cunoscut deja, ştiu că nu v-aţi înţeles. Cineva nou.

  Ernest ştia că sfatul n-o să-i fie pus în aplicare: Carol sabotase întotdeauna terapia de cuplu. Dar nu conţinutul – sfatul în sine pe care i-l