dăduse – conta. În momentul de faţă, important era procesul: relaţia din spatele cuvintelor, faptul că-i oferise sprijin lui Justin, faptul că se revanşase pentru că fusese laş şi bătuse în retragere, faptul că salvase şedinţa.

  — Iar dacă te simţi presat şi ai nevoie să vorbeşti cu cineva până la următoarea şedinţă, sună-mă, a adăugat Ernest.

  Bună tehnică. Justin părea să se fi calmat. Ernest se afla din nou pe poziţie. Îşi îndreptase greşelile. Salvase şedinţa. Ştia că supervizorul lui o să-i aprobe tehnica. Dar el nu era deloc încântat de ea. Se simţea murdar. Corupt. Nu fusese sincer cu Justin. Nu se purtaseră spontan unul cu celălalt. Şi asta preţuia el la Seymour Trotter. Poţi spune ce vrei despre el – şi Dumnezeu ştie că se ziseseră o mulţime de lucruri -, dar Seymour ştia cum să fie spontan. Încă îşi aducea aminte de răspunsul lui Seymour la întrebarea sa despre tehnică: „Tehnica mea e să abandonez orice tehnică. Tehnica mea e să spun adevărul”.

  Când s-a încheiat ora, s-a petrecut un lucru ieşit din comun. Ernest avea tot timpul grijă să-şi atingă fizic toţi pacienţii, în fiecare şedinţă. De regulă, el şi Justin se despărţeau, cu o strângere de mână. Dar nu şi astăzi: Ernest a deschis uşa şi şi-a înclinat solemn capul în faţa lui Justin, pe când acesta ieşea din cameră.

 

  Doi

  Era miezul nopţii, şi Justin plecase de aproape patru ore din casa ei, când Carol Astrid s-a apucat să-l elimine complet din viaţa sa. A început pe podeaua dulapului încastrat în perete, cu şireturile şi o foarfecă pentru tivuri, şi a terminat patru ore mai târziu, în pod, decupând un mare R roşu din tricoul de tenis al liceului Roosevelt. În acest răstimp a mers din cameră în cameră, distrugându-i metodic hainele, lenjeria din flanel, papucii căptuşiţi cu blană, colecţia lui de gândaci acoperită cu sticlă, diplomele de liceu şi facultate, casetele video porno. Fotografii din tabăra de vară unde el şi colegul lui supervizor pozau împreună alături de grupul de copii de opt ani, cu echipa lui de tenis din liceu, de la balul de absolvire a liceului şi cu fata cu faţă de cal care îl însoţise – toate făcute bucăţi. Apoi s-a apucat de albumul lor cu fotografii de la nuntă. Cu ajutorul unui cutter, pe care fiul lui îl folosea pentru construcţia de modele de avion, a şters imediat toate urmele prezenţei lui Justin la St. Marks, locul favorit al nunţilor mondene din Chicago.

  Fiindcă tot se ocupa de asta, a decupat şi feţele socrilor ei din fotografii. Dacă n-ar fi fost ei şi promisiunile lor, promisiunile lor deşarte de bani, mulţi bani, probabil că nu s-ar fi măritat niciodată cu Justin. O să-şi vadă nepoţii la sfântu-aşteaptă. Şi fratele ei, Jeb. Ce mai căuta fotografia lui acolo? A tăiat-o. N-avea nevoie de el. Şi toate pozele cu rudele lui Justin, mese întregi de cretini: graşi, rânjind, ridicând paharele pentru a face toasturi idioate, arătându-le copiilor lor bătuţi în cap aparatul de fotografiat, târşâindu-şi picioarele până la ringul de dans. Să se ducă toţi la dracu’! În curând, orice urmă a lui Justin şi a familiei lui ardea mocnit în şemineu. Acum şi nunta ei, ca şi căsnicia, se preschimba în cenuşă.

  Nu mai rămăseseră în album decât câteva fotografii cu ea, cu mama ei şi cu câţiva prieteni, inclusiv asociatele ei din firma de avocatură, Norma şi Heather, pe care le va suna dimineaţă pentru a le cere ajutorul. S-a uitat îndelung la poza mamei sale, tânjind cu disperare după ajutorul ei. Dar mama ei murise, era de cincisprezece ani în pământ. Pierise însă cu mult înainte de asta. În vreme ce cancerul invada lent fiece spaţiu al corpului ei, femeia paralizase de groază, şi ani de zile Carol fusese mama mamei ei. A rupt paginile cu fotografiile pe care şi le dorea, a făcut bucăţi albumul şi l-a aruncat şi pe el în foc. Doar după un minut, s-a gândit mai bine – coperţile albe din plastic ar putea să emane gaze toxice pentru gemenii ei de opt ani. Mai târziu, o să le pună lângă celelalte gunoaie ramase, o să facă un pachet şi o să i-l trimită lui Justin.

  Apoi, biroul lui Justin. Avea noroc: era sfârşitul lunii, şi Justin, care muncea pe post de expert-contabil pentru lanţul de magazine de pantofi al tatălui său, îşi adusese de lucru acasă. Toate hârtiile lui – facturiere, state de plată – au căzut rapid pradă foarfecii. Chestiile importante, Carol ştia asta, erau în computer, sub parolă. Impulsul ei a fost să-l sfărâme cu ciocanul, dar s-a gândit mai bine – nu i-ar strica un computer de cinci mii de dolari. Ştergerea de fişiere era metoda potrivită. A încercat să deschidă documentele, dar Justin le parolase. Ticălos paranoic! O să angajeze pe cineva să o ajute cu asta. Între timp, a încuiat computerul în cufărul ei din lemn de cedru şi şi-a propus să schimbe toate încuietorile din casă.

  Înainte de răsăritul soarelui, s-a trântit în pat, după ce a verificat pentru a treia oară ce fac gemenii. Paturile lor erau pline de păpuşi şi animale din pluş. Respiraţie profundă, liniştită. Ce somn inocent, gingaş. Doamne, cât îi invidia. A dormit zvârcolindu-se trei ore, până când s-a trezit din cauza unei fălci care o durea. Scrâşnise din dinţi în somn. Cuprinzându-şi faţa cu mâinile, pe când îşi închidea şi îşi deschidea gura, putea să audă trosniturile.

  S-a uitat în lateral, la locul gol unde ar fi trebuit să fie Justin, şi a mormăit „Puţoi ce eşti. Nu meriţi tu dinţii mei!” Apoi, dârdâind şi ţinându-şi genunchii la piept, s-a ridicat în capul oaselor, întrebându-se unde se afla el. Lacrimile care i se scurgeau pe obraji şi pe cămaşa de noapte au surprins-o. Le-a şters şi şi-a fixat privirea pe vârfurile lucioase ale degetelor. Carol era o femeie cu o energie extraordinară, care acţiona rapid şi hotărât.