Dar nu mai putea face nimic: distrusese orice urmă a lui Justin, şi acum se simţea cu inima atât de grea, încât abia se mai putea mişca. Dar încă mai putea să respire şi, amintindu-şi câteva exerciţii de la orele de yoga, a inspirat adânc şi a dat afară, încet, jumătate din aer. Apoi a expirat jumătate din aerul rămas, pe urmă altă jumătate, şi încă una. Asta a ajutat-o. A mai încercat un exerciţiu pe care i-l recomandase instructorul de yoga. S-a gândit că mintea ei este o scenă de teatru şi că ea stă în mijlocul publicului, contemplând impasibilă cum i se derulează gândurile. Însă n-a apărut nimic, doar o succesiune de sentimente dureroase şi incomplete. Dar cum să le diferenţieze şi să le înţeleagă? Totul părea că se combină într-un întreg.

  O imagine i-a plutit prin faţa ochilor, chipul unui bărbat pe care îl ura, un bărbat a cărui trădare îi lăsase cicatrici de neşters: dr. Ralph Cooke, psihiatrul pe care îl cunoscuse la secţia de psihologie a facultăţii pe care o absolvise. Un chip rozaliu, curat, rotund ca o lună, cu smocuri de păr blond în creştet. Se dusese la el în anul doi, din cauza lui Rusty, un băiat cu care fusese împreună de la paisprezece ani. Rusty fusese primul ei iubit şi, vreme de patru ani, îi fusese de folos, permiţându-i să evite căutarea stânjenitoare a unui partener cu care să se ducă la balul de absolvire sau cu care să iasă în oraş şi, mai târziu, cu care să facă sex. Se dusese după Rusty la Brown University, se înscrisese la toate cursurile la care se ducea el, negociase să stea într-o cameră dintr-un cămin aproape de al lui. Dar poate îl ţinuse prea strâns: până la urmă, Rusty s-a combinat cu o frumoasă studentă franţuzoaică de origine vietnameză.

  Carol nu mai suferise niciodată într-un asemenea hal. Mai întâi, a ţinut totul în ea: plângea în fiecare noapte, refuza să mănânce, nu se ducea la cursuri, lua amfetamină. Pe urmă, a cuprins-o furia: i-a distrus camera lui Rusty, i-a tăiat cauciucurile de la bicicletă, a urmărit-o şi a hărţuit-o pe noua lui iubită. Odată i-a urmărit până într-un bar şi a vărsat pe ei o halbă de bere.

  La început, dr. Cooke a ajutat-o. După ce i-a câştigat încrederea, a încurajat-o să ţină doliu după pierderea ei. Motivul pentru care suferinţa ei era atât de intensă, i-a explicat el, era că pierderea lui Rusty redeschisese marea rană a vieţii sale: faptul că a fost abandonată de tată. Bărbatul fusese „dat dispărut la Woodstock”. Când ea avea opt ani, el se dusese la un concert la Woodstock şi nu se mai întorsese. La început, primise câteva vederi mai întâi din Vancouver, Sri Lanka şi San Francisco, dar după aceea renunţase chiar şi la genul ăsta de comunicare. Îşi amintea că a văzut-o pe mama ei sfâşiindu-i şi arzându-i toate fotografiile şi hainele. Pe urmă, mama ei n-a mai vorbit niciodată despre el.

  Dr. Cooke a insistat că suferinţa ei în urma despărţirii de Rusty îşi trăgea seva din acest abandon. Carol a opus rezistenţă, susţinând că n-are nici o amintire pozitivă despre tatăl ei. Poate că nu amintiri conştiente, a răspuns dr. Cooke, dar n-ar putea exista un locşor care să găzduiască experienţele frumoase uitate din copilăria ei? Şi cum rămâne cu tatăl visurilor şi năzuinţelor ei, tatăl protector, ocrotitor şi iubitor pe care nu l-a avut niciodată? Şi după acest tată ţinea ea doliu, iar faptul că Rusty o părăsise îi deschisese şi cripta asta a suferinţei.

  Dr. Cooke a ajutat-o şi privească lucrurile şi dintr-o altă perspectivă, adică să plaseze despărţirea de Rusty în contextul traiectoriei vieţii ei: avea doar nouăsprezece ani, iar amintirile despre Rusty aveau să pălească în timp. Peste vreo câteva luni, rareori o să se mai gândească la el, iar peste câţiva ani, o să rămână doar cu amintirea vagă a unui tip tânăr şi de treabă pe nume Rusty. O să apară alţi bărbaţi.

  De fapt, deja apărea alt bărbat, fiindcă, în timp ce vorbea, dr. Cooke îşi trăgea cu viclenie scaunul mai aproape de ea. O asigura că era o femeie atrăgătoare, foarte atrăgătoare, o ţinea de mână când plângea, o îmbrăţişa strâns la sfârşitul şedinţelor şi îi spunea că o femeie atât de atrăgătoare ca ea n-o să aibă nici o dificultate să farmece alţi bărbaţi. De exemplu, chiar pe el, îi zicea, mărturisindu-i că se simţea atras de ea.

  Dr. Cooke şi-a raţionalizat acţiunile prin teorie. „Atingerea e indispensabilă vindecării tale, Carol. Despărţirea de Rusty a aţâţat tăciunii aprinşi ai despărţirilor preverbale din pruncie, iar tratamentul trebuie să fie şi el nonverbal. Nu poţi să te adresezi verbal unor amintiri corporale de genul ăsta, ele trebuie să fie alinare de consolări şi dezmierdări fizice.”

  Consolările fizice s-au transformat în curând în consolări sexuale oferite pe un covor persan ros şi mizerabil, care separa cele două scaune. De atunci încolo, şedinţele au respectat un ritual prestabilit: câteva minute în care ea vorbea despre ce se întâmplase în cursul săptămânii, ţâţâituri empatice din partea doctorului Cooke (nu îi spunea niciodată pe numele mic), apoi o explorare a simptomelor ei – gânduri obsesive legate de Rusty, insomnie, anorexie, probleme de concentrare – şi, în final, o repetare a interpretării că reacţia ei cataclismică la despărţirea de Rusty îşi trăgea seva din faptul că tatăl ei îşi abandonase familia.

  Era priceput. Carol se simţea mai calmă, ocrotită şi recunoscătoare. Iar după aceea, cam pe la mijlocul fiecărei şedinţe, dr. Cooke trecea de la vorbe la fapte. Îşi plasa atitudinea în contextul fanteziilor sexuale ale lui Carol: îi spunea că este important să transpună în realitate unele dintre aceste fantezii. Sau, ca reacţie la furia lui Carol faţa de bărbaţi, spunea că sarcina lui este să-i dovedească faptul că