nu toţi bărbaţii sunt nemernici. Or, când Carol îi spunea că se simte urâtă şi respingătoare în preajma bărbaţilor, o asigura personal că presupunerea ei era una greşită, că, într-adevăr, i se părea nemaipomenit de atrăgătoare. Uneori, în timp ce Carol plângea, el zicea „Gata, gata, e bine să te descarci, dar ai nevoie şi fii ţinută în braţe”.

  Oricum s-ar fi petrecut tranziţia, restul şedinţei decurgea în acelaşi mod. El aluneca de pe scaunul lui pe jos, pe covorul persan zdrenţuit, şi îi făcea semn cu degetul să i se alăture. După ce o ţinea în braţe câteva minute şi o mângâia, întindea mâinile spre ea, având câte un prezervativ de culori diferite în fiecare mâni, şi o punea să aleagă. Poate faptul că alegea îi permitea lui să creadă că ea deţinea controlul. Apoi Carol desfăcea prezervativul, i-l strecura pe cocoşelul lui gata de acţiune, având aceeaşi culoare ca şi obrajii lui curaţi şi rozalii. Dr. Cooke adopta întotdeauna o poziţie pasivă, stând întins pe spate şi lăsând-o pe Carol să şi-o înfigă în ea şi să controleze ritmul şi profunzimea dansului lor sexual. Poate că şi asta îi alimenta iluzia că ea deţinea puterea.

  Oare aceste şedinţe o ajutau? Carol aşa credea. În fiecare săptămână, vreme de patru luni, a plecat din cabinetul doctorului Cooke simţind că cineva are grijă de ea. Şi, exact cum prevăzuse, gândurile la Rusty au început într-adevăr şi pălească, o senzaţie de linişte interioară a cuprins-o din nou şi s-a întors la şcoală. Totul părea în regulă până când, într-o bună zi, după vreo douăzeci de şedinţe din astea, dr. Cooke a declarat-o vindecată. Sarcina lui se încheiase, i-a zis el, şi venise timpul să pună capăt tratamentului.

  Să încheie terapia! Abandonul lui a azvârlit-o înapoi, în punctul din care plecase. Deşi nu considera relaţia cu el ca fiind permanentă, nici măcar o clipă nu anticipase că o să fie izgonită în felul ăsta. Îi telefona zilnic doctorului Cooke. La început, fusese prietenos şi blând, apoi, odată cu trecerea timpului, devenise din ce în ce mai tăios şi mai agasat, văzând că telefoanele nu încetau. I-a amintit că asigurarea medicală, studenţească îi plătea doar o terapie de scurtă durată şi a descurajat-o să-l mai sune. Carol era convinsă că găsise o altă pacientă pe care s-o trateze prin aceeaşi metodă. Deci totul fusese o minciună: atenţiile lui, grija lui, asigurările că o găsea atrăgătoare. Totul fusese o manipulare, tot ce se întâmplase fusese pentru satisfacerea nevoilor lui, nu în beneficiul ei. Nu mai ştia în ce sau în cine să aibă încredere.

  Următoarele câteva săptămâni au fost de coşmar. Îl dorea cu disperare pe dr. Cooke şi aştepta în faţa cabinetului său, sperând ca acesta să se uite puţin la ea, să-i acorde o fărâmă de atenţie. Îşi petrecea seară după seară formându-i numărul de telefon sau chinuindu-se să-l zărească prin gratiile gardului de fier forjat al casei lui imense de pe Prospect Street. Chiar şi acum, douăzeci de ani mai târziu, încă mai putea simţi senzaţia lăsată de fierul rece şi îndoit pe obrajii ei, în timp ce urmărea siluetele familiei Coolce trecând dintr-o cameră în alta. În curând, durerea ei s-a preschimbat în furie şi gânduri de răzbunare. Fusese violată de dr. Cooke – un viol lipsit de violenţă, însă tot un viol, de fapt. S-a dus să-i ceară ajutorul unei asistente universitare, care a sfătuit-o să o lase baltă. „N-ai nici o dovadă”, i-a zis ea, „nimeni n-o să te ia în serios. Şi, chiar dacă ar face-o, gândeşte-te la umilinţa la care ai fi supusă – să fii nevoită să descrii violul, în special modul în care ai consimţit la el, şi motivul pentru care te-ai întors de bunăvoie săptămână de săptămână să fii din nou violată.”

  Asta se întâmplase în urmă cu cincisprezece ani. Acela a fost momentul în care Carol s-a hotărât să devină avocat.

  În ultimul an de facultate, Carol a excelat la ştiinţe politice, iar profesorul ei a fost de acord să-i scrie o scrisoare excelentă de recomandare pentru o facultate de drept9 dar i-a sugerat clar că, aşteaptă, în schimb, favoruri sexuale. Carol abia şi-a putut controla furia. Trezindu-se iarăşi neajutorată şi depresivă, i-a cerut ajutorul doctorului Zweizung, un psiholog care avea un cabinet particular. Dr. Zweizung i-a fost de folos, dar pe parcurs a început să semene periculos de bine cu dr. Cooke, trăgându-şi scaunul mai aproape de ea şi insistând să vorbească despre faptul că era foarte, foarte atrăgătoare. De data asta Carol a ştiut ce şi facă şi imediat a ţâşnit pe uşa cabinetului, zbierând din toţi bojocii: „Eşti un rahat!” A fost ultima oară când a apelat la ajutorul cuiva.

  Şi-a scuturat energic capul, ca şi cum ar fi vrut să scape de aceste imagini. De ce să se gândească acum la ticăloşii ăia? Mai ales la răhăţişul de Ralph Cooke? Pentru că încerca să-şi ordoneze sentimentele amestecate. De la Ralph Cooke îi rămăsese un singur lucru bun – mnemotehnica pe baza căreia îşi putea identifica sentimentele pornind de la cele patru emoţii primare: răutate, nebunie, bucurie şi tristeţe. Asta o ajutase de multe ori.

  Şi-a pus la spate o pernă pe care să se rezeme şi s-a concentrat. „Bucuria” putea s-o elimine din start. Trecuse multă vreme de când nu mai simţise vreo bucurie. Şi-a îndreptat atenţia asupra celorlalte trei. „Nebunie” – asta era uşor. Cunoştea nebunia. În nebunie trăia. Şi-a încleştat pumnii şi a simţit cum o cuprinde o furie sălbatică şi pură. Simplu. Natural. S-a întins, a lovit perna lui Justin şi a şuierat „Futu-l în cur, futu-l în cur! Unde pizda mă-tii ţi-ai petrecut noaptea?”

  Carol mai cunoştea şi „tristeţea”. Nu prea clară, nu prea conturată, îi era, mai degrabă, un însoţitor obscur, vag. Astăzi îi simţea limpede vechea prezenţă prin prisma faptului că lipsea cu desăvârşire. De luni de zile detesta dimineţile: suspinul cu care se trezea din somn când se gândea la ce program