Mihail Drumes descarcă cărți de management online gratis pdf 📖

MIHAIL DRUMEŞ

CAZUL MAGHERU

PARTEA ÎNTÂI ZORILE UNUI VIS

CAPITOLUL 1 FAMILIA MAGHERU

Gheorghe Magheru era fiul unor ţărani înstăriţi din comuna Merişani, judeţul Dolj. Încă nu împlinise treizeci de ani când liberalii aflaţi la putere îl unseră pretor în plasa Jiul de sus, cu reşedinţa chiar în locul său de baştină. N-arătase prea multă râvnă la învăţătură, dar de bine de rău avea în buzunar o diplomă de licenţă în drept, obţinută în cinci în loc de trei ani. Ba îl zgândări ambiţia unui doctorat la Sorbona şi atunci părinţii, călcându-şi pe inimă, vândură câteva pogoane de pădure ca să-l ţină la Paris doi ani încheiaţi. În acest timp, tânărul nostru nu trecu mai mult de zece ori pe la facultate. Isprăvind banii şi neprimind alţii, se întoarse în ţară căsătorit gata cu o franţuzoaică înaltă, slabă ca fusul şi urâtă foc. Merişănenii îşi făceau cruce văzând-o şi se întrebau ce-o fi păţit domnul pretor de-a luat pe muma-pădurii? Trebuia să bată dumnealui atâta cale până la ţara franţuzului, nu găsea el oltence de-ale noastre chipeşe şi pieptoase? Ori nu-i ajungeau braţele să le cuprindă peste mijloc?

Mai târzior se răspândi vestea că doamna Geneviève se trăgea dintr-o familie nobilă, scăpătată, din ţinutul Loirei, ai cărei părinţi muriseră săraci lipiţi lăsând pe fată în bătaia vânturilor. Va să zică, asta era? Odrasla Magherilor umbla după ranguri înalte, îi plăcea să plutească în măreţie. Chiar numele lui istoric făcea pe mulţi să creadă că ar fi descendentul unuia dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, mai ales că el nu dezminţea niciodată rudenia. De fapt, nu exista nicio legătură între cele două familii, nu era la mijloc decât o simplă coincidenţă de nume.

Tânăra vicontesă Magheru, transplantată pe pământ românesc, încercă să se adapteze noilor condiţii de viaţă atât de deosebite faţă de cele în care trăise până atunci. Avea în fiinţa ei un neastâmpăr permanent, o neobişnuită nevoie de mişcare, de activitate. Nu se ocupa de gospodăria casei, era străină de această îndeletnicire. Îşi petrecea timpul călărind singură prin satele, vecine, urcând pe dealurile Cotmenii, sau rătăcind prin zăvoaiele şi luncile Olteţului. Danton, superbul ei cal de curse, îi făcea toate voile. Seara, cânta în salon arii din opere de compozitori francezi acompaniindu-se la pian – singurul pian din Merişani – apoi citea până noaptea târziu, de preferinţă de Mauppasant. Când venea prefectul, de la Caracal – om instruit, care îşi făcuse studiile în Franţa – se angaja cu el în discuţii pasionante despre clasicii francezi şi, în focul vorbirii, Geneviève se schimba la faţă, inteligenţa ei vie şi ascuţită o făcea frumoasă, distinsă, grande dame! Soţul rămânea undeva departe, în penumbră. Încolo, doamna-Magheru, ca să-şi umple timpul, organiza serbări şcolare (erau două şcoli în comună) şi atunci alerga să adune obiecte pentru tombolă sau să plaseze bilete. Începuse s-o rupă binişor româneşte, însă lumea se obişnuise demult cu vorbirea ei stâlcită. Mai în fiecare an, de obicei iarna, se făcea nevăzută o lună, două. Pleca la Paris, sugrumată de o nostalgie sfâşietoare. Uneori o însoţea şi bărbatul.

Chiar în primul an al căsniciei, Magherii avură un copil. Îl botezară Hillaire (după numele unui străbunic al mamei, fost mare demnitar în vremea consulatului). Pe româneşte îi spuneau Ilarie şi aşa fu trecut în actul de naştere. Venirea pe lume a băiatului le invada existenţa tihnită, aproape liniară, cu griji şi spaime cumplite. Se născuse prematur, câteva luni se zbătu între viaţă şi moarte. Apoi căpătă o eczemă rebelă, care îl chinui pe el şi pe ai săi trei ani încheiaţi, după care – altă pacoste – se îmbolnăvi de astm. Avea crize dese, simţea o apăsare în piept şi răsufla anevoie, cu şuierături stridente. Sabaru, singurul medic din comună, îl punea să inspire aer dintr-o strachină în care turna câteva picături de piridină. Degeaba, criza nu ceda. Mama duse copilul la Craiova, apoi la Bucureşti, plimbându-l pe la toţi medicii de specialitate. Văzând că nu-i tămăduieşte boala plecă la Paris, împreună cu soţul. Alte colinde, consultaţii la doctori cu renume, Potain, Guéneau de Mussy, consulturi medicale. În fine, crizele se răriră, dar copilul încă nu era deplin vindecat. Acolo Geneviève născu o fetiţă, de astă dată sănătoasă. Şi după o lungă absenţă Magherii se întoarseră în ţară. O bună parte din avutul lor se dusese pe copcă şi de rândul acesta începu şi tatăl să sufle greu, pentru că nu putea trăi numai din leafa de pretor.

Astfel crescu Iluş, cu toţi ochii pe el, ţinut la aer, sub dezmierdarea soarelui, însă mai mult încălzit de dragostea babei Floarea, slujnică la toate din casă. Scăpase, ce-i drept de năduf, nu mai avea crize, însă dădu peste altă pacoste. Maică-sa trase o bună spaimă când într-o dimineaţă intrând în sufragerie, îl găsi dormind sus, pe bufet. În timpul nopţii, apucat de un acces de somnambulism, băiatul plecase din pătucul lui şi era de mirare cum reuşise să se caţere pe bufetul înalt de doi metri ca să-şi continue acolo somnul. Părinţii, speriaţi, îl luară să doarmă cu ei pentru a-l veghea în timpul nopţii. Micul somnambul se mai sculă de câteva ori, la intervale scurte, dar nu păţi nimic. După câteva luni accesele, rărite între timp, încetară de-a binelea şi totul reintră în normal.

Ca oricărui copil, lui Ilarie îi erau dragi jucăriile, dar tot mai mult îi plăcea să i se povestească basme. Ar fi stat ţeapăn pe scăunaşul lui de-o şchioapă ore întregi ca să audă întâmplări năstruşnice cu feţi-frumoşi şi cosânzene care îi fermecau închipuirea. Părinţii nu ştiau basme, nici nu le ardea să-i citească pierzând atâta timp, aşa că trecuseră greul asupra bătrânei. Ea nu ştia carte, dar era depozitara unei nesecate biblioteci de poveşti şi, mai mult decât atât, se pricepea să le spună viu şi colorat, cu un dar deosebit ai naraţiei. Aşa încât toată comoara adunată în timpul copilăriei trecu repede, fără ştirbiri, în mintea nesăţioasă a băiatului, mobilând-o bogat nu numai cu