fantezie, dar şi cu tâlcul vorbelor de duh. De aceea, la cinci ani, cuvânta ca un om mare, cu fraze din cărţile de poveşti ori proverbe auzite din gura dădăcii. Precocitatea lui se dovedea uimitoare.

Rămase de pomină o frază adresată preotului Grigore. Acesta tot stăruia pe lângă pretor să restituie parohiei crescătoria de porci, luată cam cu japca de către primăria comunii, în vederea înfiinţării unui orfelinat care nu se mai înfiinţa. Copilul aflat întâmplător în birou, auzind discuţia, zise neîntrebat:

— Părinte, şi cu slănina în pod şi cu sufletul în rai nu se poate!

Preotul se uită încremenit la ţâncul de-o şchioapă:

— Ia te uită, ce vorbe îi ies din gură?! Ca la un om bătrân. Aferim, copile!

Pretorul Magheru rămase şi el bouche bèe{1}, cum îi spunea adesea nevastă-sa, vicontesa. Hm, nu era atât de straşnic proverbul cât aplicarea la speţă. De bucurie luă pe Ilarie în braţe şi îl copleşi de sărutări.

— Mare noroc avuseşi, popo… N-am încotro, îţi aprob cererea, dar ţâncului ăstuia să-i mulţumeşti, nu mie…

Băiatul pretorului era muncit încă înainte de vârsta şcolară de numeroase şi felurite întrebări care năuceau pe părinţi. Pe vremea aceea comuna Merişani fu zguduită de o crimă pasională: un flăcău ucise pe fata unui vecin al Magherilor care se logodise cu altcineva. Ilarie o cunoştea pe Ileana, îi era chiar dragă, de atâtea ori vorbise cu ea şi auzind de nenorocire se duse s-o vadă. Până atunci încă nu zărise un cadavru. Se uită înfricoşat la moartă cum şade ţeapănă în cosciug, acoperită de flori, auzi vaiete şi plânsete în casă fără să spună un cuvânt. Ba chiar reuşi să pună un deget pe mâna celei duse fără să-l observe cineva, dar îl trase repede, îngrozit. Mâna moartei era rece ca gheaţa. Plecă pe furiş foarte copleşit de cele văzute. Acasă părinţii îl certară, nu trebuia să se ducă acolo, aşa ceva nu era pentru el.

— De ce n-am voie? De ce să nu ştiu?

— Ce să ştii?

— Vreau să ştiu cum a putut băiatul acela s-o omoare pe Ileana?

— I-a împlântat cuţitul în inimă…

— Şi din asta se poate muri?

— Da, desigur. Mai bine să vorbim altceva.

Băiatul rămânea tot nedumerit.

— Atunci un om poate să ucidă pe altul şi acela să fie ucis la rândul lui?

— Hai, Iluş, isprăveşte cu prostiile…

— Astea nu-s prostii. Mie, tăticule, te rog să-mi spui pentru ce se poate, de ce s-a dat voie să se omoare oamenii între ei?

Ce să-i răspundă la această întrebare?

Se vede că în mintea copilului se făurise o lume ideală, oamenii se iubeau unii pe alţii, trăiau paşnic, scăldându-se în apa călduţă a fericirii. Un om chiar dacă ar fi duşmănit pe altul n-avea putere să-l omoare căci îl apăra viaţa. Şi aşa trăia până la adânci bătrâneţi, când venea moartea să-l ia, altundeva, într-o împărăţie foarte departe, dincolo de nori. Nici cu muritul oamenilor nu era ceva prea lămurit, dar ştia că viaţa are un capăt. Şi acum, toată clădirea închipuirii lui se surpa din temelie, zdrobită de cruzimea unei fapte.

— Ileana era tânără, trebuia să trăiască până se făcea bătrână ca baba Floarea. De ce acela i-a luat viaţa? Ar putea cineva să i-o dea înapoi?

— Viaţa nu se mai întoarce.

— Nu-i drept! Nu-i bine! ţipă copilul, bătând nervos din picior. Îi veniră chiar lacrimile. Suferea pentru o cauză care nu era a sa.

Nici tatăl, nici mama nu-şi dădură seama de gravitatea răzvrătirii copilului împotriva relei orânduiri a naturii. Se mulţumeau să-şi spună:

— E prea sensibil… Bolnăvicios de sensibil! O să aibă de furcă cu viaţa…

Altă dată Ilarie află că un frate al învăţătorului, alergând să prindă trenul, lunecase de pe scară şi fusese tăiat de roţi.

— Cum a îndrăznit trenul să-l omoare? De ce trenul are atâta putere? Nu tot oamenii l-au făcut? Dacă l-au făcut ei de ce îl lasă de capul lui, să-i ucidă?

Întrebările nu erau total naive, cele mai multe având cât de cât un sâmbure logic. Aria lor însă rămânea aceeaşi.

— Ascultă, Fleurie, de unde vin copiii pe lume, o întrebă pe baba Floarea, franţuzindu-i numele în semn de alint.

— Din cer, dragul maichiii, îi aduce barza în coş. Asta ştie oricine.

— Acolo cine-i face?

— Dumnezeu, cine altul? Ia lut, îl frământă bine, croieşte căpşorul, mânuţele şi picioruşele, pe urmă suflă în ele şi gata fătul. Aşa face cu toţi…

— Şi de ce îi trimite pe pământ şi nu-i ţine la el în cer?

— Apăi, Iluş maică, acolo sus n-au cum să crească. Dacă se măresc cad jos, fiindcă atârnă prea greu şi praf se fac. D-aia se duc berzele de-i ia şi îi împart pe la oameni. În cer nici n-au ce mânca, acolo-i numai aer, atâta…

— Ar fi o socoteală, zicea copilul oarecum convins de spusele dădăcii. Dar berzele împart copii după capul lor?

— Cum după capul lor?

— Aşa, bine… De ce lui badea Toader i-au adus nouă copii, iar părinţilor mei numai pe mine şi pe Mariana? Tăticu poate să hrănească şi zece, are de unde, dar badea Toader n-are şi rabdă copiii de foame!

Pe baba Floarea tocmai a strigat-o stăpână-sa şi a plecat repede, altfel cine ştie cum s-ar fi descurcat. Dar, după ce Ilarie merse la şcoală, încetă cu desăvârşire să mai creadă în balivernele celor mari.

— Toţi m-aţi minţit, chiar tu, Fleurie, în care aveam încredere. Copiii nu vin din cer, sau de la Paris, cum spunea maman, se nasc aici pe pământ. Altfel de ce ar fi băieţi şi fete? Ar ajunge doar băieţi. Fete pentru ce trebuie?

Numai că nedumeririle lui Ilarie creşteau pe zi ce trecea. La şcoală nu află prea multe lucruri, nici n-avea cum, aşa că foamea lui de a şti rămase tot nesatisfăcută. Numai când trecu la liceu se schimbară lucrurile. Părinţii l-au dat la pensionul Modern, unde se aflau elevi din toate clasele, câţiva găligani cu „mustaţă” din cursul superior care îi destăinuiră destul de brutal unele fapte. Inocenţa lui rănită înăspri conflictul latent cu viaţa. Iată-l acum alergând la lectură particulară peste lecţiile de fiecare zi, pentru el simple jucărioare. Citea o carte şi acea carte cerea alta şi aşa fiecare se voia urmată fără oprire şi fără sfârşit.