Elevul Magheru Ilarie ajunsese în acea vreme în clasa a VI-a, dar în privinţa fondului de cunoştinţe se putea măsura cu un absolvent de facultate.

Tot pe atunci, cu puţin înainte de vacanţa Paştelui, se întâmplă tragedia cu Geneviève, mama lui, care îi zgudui fiinţa din rădăcini.

Într-una din zile, baba Floarea, urcându-se în podul casei, găsi pe stăpână-sa atârnând inertă de o grindă. Slujnica, îngrozită, începu să ţipe, vecinii alarmaţi sosiră în grabă şi tăind frânghia dădură jos sinucigaşa. Pretorul care se afla la serviciu veni într-un suflet acasă, dar nu mai era nimic de făcut: soţia sa murise de câteva ore, după spusele doctorului Sabaru, chemat şi el la faţa locului.

Vestea se răspândi în Târgul Merişanilor cu iuţeala fulgerului, uluind pe toată lumea. Ce-o fi avut sărmana, se întrebau oamenii, de şi-a tăiat firul vieţii, că era de neam mare şi o ducea bine, împrejmuită de cinste şi respect.

Cui i-ar fi trecut prin minte că răul sapă sub strălucire şi moartea n-alege? Franţuzoaica era bolnavă coaptă de nervi. La ospăţul de îngropăciune chiar bărbatul ei mărturisi prefectului că nu putea să doarmă, săraca, nopţi întregi nu închidea ochii, cu toate somniferele înghiţite, abia acum i-a venit, în fine, somnul cel mare, numai că să ferească Dumnezeu pe tot omul de aşa somn… Da, pentru că e fără trezire…

Pornit să-şi descarce inima, pretorul adăugă că Geneviève mai încercase o dată să-şi curme zilele – nu sunt nici două luni de-atunci – dar el a prins de veste şi a scăpat-o. Tot degeaba, răul ei n-avea lecuire, spuneau doctorii.

Aceste lucruri neştiute ajunseseră şi la urechile lui Ilarie, înteţindu-i durerea. Şi când el, reîntors pustiu la şcoală, dădu întâmplător peste o frază în care Shakespeare spunea că la ospăţul vieţii cel mai de seamă fel este somnul, tresări, gândindu-se la suferinţa maică-sii.

După care lacrimile îi inundară ochii.

(din însemnările elevului Magheru G. Ilarie)

Încă de mic (n-aveam nici şapte ani), începusem să-mi dau seama de tragicul destin al omului. Atunci am văzut pentru prima dată o fată moartă, pe Ileana, vecina noastră, pe care a ucis-o un flăcău (îi spunea Sile) din răzbunare că se logodise cu altcineva. De-atunci n-am mai putut să aud de acest nume, oricine l-ar fi purtat, chiar cei mai de treabă oameni, fără să mă cutremur de spaimă. Împins de curiozitate, m-am furişat în casa răvăşită de ţipete şi plânsete, unde toate femeile îşi puseseră pe cap marame negre. Nu-mi venea să cred ochilor că obiectul acela întins pe spate, îngheţat tun, vopsit pe faţă cu galben de lumânare era chiar Ileana care cânta aşa de frumos, încât nu mă săturam ascultând-o. O rugam să mai cânte, o sărutam pe obraz ca s-o îmbunez şi ea îmi făcea pe plac. Acuma nu mai putea să cânte, nici să scoată o vorbă, nici să mişte un deget. Se întâmplase ceva foarte ciudat, aproape că nu mai semăna cu aceea care fusese azi-dimineaţă. Dar ea era, de bună seamă, îi plecase doar viaţa, lăsându-i trupul nevolnic cu care nu mai avea ce face. Fenomenul mă umplea de mirare. Cum arăta viaţa asta, unde stătea ea în trupul Ileanei (şi al altora, bineînţeles, chiar şi în al meu) atât de ascunsă de n-o vedea nimeni cu ochii? Nu ştiam ce să cred. Cu oamenii se petreceau lucruri de neînţeles. Descoperisem moartea!

Chiar după ce am aflat ce se întâmplase, tot nu mă lămuream. De ce îmi închipuisem până atunci că omul e intangibil; cu o viaţă a lui proprie, care nu-i poate fi răpită de altcineva, că adică deţine în fiinţa lui o însuşire inatacabilă, nesupusă distrugerii? Nimeni nu-mi dăduse vreo lămurire în această privinţă, aşa că singur îmi înjghebasem această concepţie bizară despre viaţă şi om.

Dezamăgirea, prin cruzimea ei, mi-a frânt pârghiile încrederii. Omul închipuirii mele naive, croit pe măsura zeilor, era în realitate o sărmană făptură care poate fi ucisă nu numai de semenii săi – mai vicleni sau mai puternici – dar şi de fiarele codrului, de armatele micilor vietăţi nevăzute (bacterii, virusuri, microbi), sau spintecat de trăsnet, înecat de apă, otrăvit de ierburi şi chiar de lucrurile făcute de propria-i mână. La orice pas – un duşman, o primejdie, o spaimă… Totul în juru-i, de sus în jos, şi chiar din el însuşi, atentează la viaţa lui. Când e tânăr îi place să creadă că moartea e doar problema părinţilor, unchilor şi bunicilor. Raportând-o la alţii i se pare acceptabilă, naturală, chiar necesară, fiecare din noi fiind posesorul unui grăunte de timp din vastul depozit al veşniciei. Dacă o raportează la sine, moartea devine înspăimântătoare, ilogică, nedreaptă şi se apără cu toate armele care-i stau la îndemână să scape de ea, s-o amâne încă o bucată de timp, apoi alta, alta. Dar ajung vreodată aceste arme? Una e când descoperi inamicul, şi conştient de primejdie fugi de el sau îl înfrunţi. Însă cum ai să lupţi cu un duşman nevăzut, cu un virus de pildă, sau cu alţi agenţi patogeni pe care nu-i poţi vedea nici la microscop? Sau cum te aperi de hazardul orb care-ţi prăvăleşte un trăsnet din cer, îţi doboară avionul în care zbori, îţi deraiază trenul, ori îţi scufundă vaporul cu care călătoreşti?

Aşadar, spiritualitatea umană e problematică, civilizaţia şi valorile ei stau sub semnul aventurii, ori al miracolului, omul trăieşte într-o permanentă şi iremediabilă nesiguranţă.

Lacom de cunoaştere, am alergat la tomurile filosofiei. Aveam nevoie de puţină rânduială în haosul gândurilor, ca să realizez în mine acea unitate necesară pentru cunoaşterea aşa-numitului adevăr obiectiv hegelian. Citeam, copleşit de deznădejde, în Eudemos al lui Aristotel, că mai bine ar fi pentru om să nu se nască, iar dacă s-a născut, să se întoarcă în grabă în împărăţia nopţii. Sau pe Blaise Pascal, care susţine că omul nu-i decât un fir de trestie, adică cea mai slabă făptură din câte a zămislit