natura. După care adaugă: dacă forţele universului se coalizează pentru a-l nimici, totuşi omul e mai înţelept decât ucigaşul său, fiindcă el ştie că moare şi e conştient că marele călău, Universul, e mai puternic. În schimb, călăul habar n-are de acest lucru…

La întrebările ce puneam oricărui mare gânditor, răspunsul lua înfăţişarea deznădejdii. E o nebunie şi tristă şi goală să trăieşti o viaţă lipsită de sens, contradictorie, dominată de hazard, în care valoarea şi nonvaloarea, binele şi răul, raţiunea şi absurdul au puteri deopotrivă de mari.

Protestam din răsputeri: Nu! Nu! Nu! Ceea ce este nu-i ceea ce ar trebui să fie! Refuz să accept această stare de fapt numai pentru simplul motiv că există…

Acumulând aceste date ale experienţei umane ar fi trebuit să-mi făuresc o concepţie despre viaţă şi lume mai pesimistă decât cea elenică. Deşi ele mi-au năpădit fiinţa de frământări metafizice, deşi mi-au strecurat nelinişti paroxistice aşa încât trăirea mea interioară înregistra un taifun permanent, n-am acceptat resemnarea care e un prag al nefiinţei, ci aprins de toate flăcările revoltei am pornit la luptă împotriva firii. Luciditatea îmi şoptea că nimicul din mine nu va reuşi să modifice nicio literă din cartea destinelor umane şi de altfel nici nu mă gândeam la o asemenea acţiune a nebuniei. Voiam doar ameliorarea sentimentului tragic al omului pe care îl naşte incertitudinea absolută în faţa existenţei, adică să micşorez înspăimântătoarea frică de moarte şi în general suferinţa umană, acest nor negru pe cerul nostru.

Cum să fac? Încotro să apuc? Ce trebuie să întreprind pentru  reuşita scopului meu? Erau întrebări ale viitorului apropiat. Deocamdată aceste preocupări, ferm sedimentate în conştiinţă, alcătuiau legea mea de formaţie a adolescenţei şi chiar o normă de existenţă.

 

CAPITOLUL 3 PĂŢANIA

Antenele elevului Magheru, în loc să exploreze lumea exterioară ca să anexeze de acolo ceea ce i se potrivea, se obişnuiseră a bâjbâi în universul interior al gândurilor şi sensibilităţii sale. Căutând răspunsuri la mistuitoarele întrebări ale existenţei, se aruncase în braţele filosofiei şi umbla pe felurite drumuri ale înţelepciunii, încă neştiind care din ele ducea la aflarea adevărului.

Aceste căutări făcute cu pasiune incendiară, în care fierbeau laolaltă spiritul şi emoţia, îi stârneau uneori deznădejdi cumplite, alteori cele mai pure bucurii.

Când se simţea istovit de trudă, trecea la pian. Şi muzica îl făcea să sufere, dar era o suferinţă plăcută, îmbietoare, ca suferinţa dragostei. Plutea uşor ca fulgul deasupra pământescului cu Bach, era zguduit de greul vieţii cu Beethoven, zâmbea printre lacrimi cu Mozart şi părea sfâşiat de nostalgii cu Chopin.

Căpătase obişnuinţa de a discuta fiecare faptă, uneori inutil, înregistrând astfel procese reci de cugetare în dauna fenomenelor de simţire. De aceea, trăirea lui curgea molcom pe lângă viaţă, sau în penumbra ei. Adversar al stereotipului, dispreţuia repetiţia sau clişeul, când nu izbutea să le înlăture. Din pricina asta avea dese întâlniri cu decepţia.

Odată făcu o cerere către dirigintele clasei să-i motiveze câteva absenţe. Mai toţi colegii, când era vorba de aşa ceva, minţeau invariabil că au fost bolnavi. Magheru se gândi să spună adevărul. Şi adevărul era că trăsese la fit trei zile pentru a citi o carte, care îl interesa mult. Dirigintele crezu că vrea să-şi bată joc de el şi ceru directorului să pedepsească pe elev.

— Să pedepsesc pe cel mai bun elev pe care l-am avut de douăzeci şi cinci de ani de când sunt profesor?

Preda limba franceză, pe care Ilarie o vorbea de-acasă tot aşa de bine ca şi maică-sa. Cazul ajunsese la conferinţa profesorală. Elevul Magheru, chemat în faţa consiliului, se apără cu dârzenie:

— Vreţi să mă pedepsiţi pentru că am spus adevărul? Ei, bine, pedepsiţi-mă! Va fi o învăţătură de minte pentru mine! De aici înainte voi minţi şi eu la fel cu ceilalţi.

Dascălii simţiră şfichiul biciului. Ştiau că Magheru G. Ilarie era un elev eminent, dar nu trebuia să i se dea prea mult nas.

Disciplina era deopotrivă pentru toată lumea şcolară.

— Într-adevăr ai citit o carte?

— Da, domnule profesor.

— Ce carte e aceea pentru care ai simţit nevoia de a lipsi trei zile?

— O carte de filosofie, Discours de la Méthode a lui Descartes, apărută în editura Garnier…

Profesorii făcură ochii mari. Descartes? Puştiul ăsta dintr-a şasea se ocupă cu astfel de probleme, sau toarnă baliverne cât el de mari?

— Măcar ai înţeles ceva? îl întrebă profesorul de logică.

— Da, am mai citit şi alte cărţi de filosofie. Şi chiar Traité du Monde ou de la Lumière, tot a lui Descartes…

— Ai putea să-mi rezumi în câteva cuvinte concepţia acestui filosof?

— De ce nu?

Elevul făcu o scurtă introducere asupra ideii cunoaşterii integrale, cită din memorie pasaje din autor, încercând o comparaţie cu Spinoza. Expunerea limpede, caldă, lipsită de ostentaţie, impresiona pe dascăli.

— Ne bucurăm că ai asemenea preocupări, numai că nu trebuie să le sacrifici timpul rezervat şcoalei. În mod excepţional îţi motivăm absenţele.

Aşa că Magheru ieşi sporit din această tărăşenie. La câteva luni după asta se întâmplă tragedia cu maică-sa. Moartea ei îl zguduise ca un cutremur şi dezastrul provocat se menţinuse în continuare cu toate rănile sângerând. La înmormântare nu vărsase o lacrimă, participase absent, cu corpul altcuiva. Dar când, întâmplător, la ora de muzică, un coleg al său talentat execută la vioară Elegie de Massenet, pe care maică-sa o cânta mereu, izbucni într-un plâns sfâşietor încât elevii şi însuşi profesorul îl împrejmuiră grijulii, să vadă ce s-a întâmplat. Însă Ilarie, cu zăgazurile rupte, nu se mai putea potoli.

Numai timpul, vraci infailibil, aşternu o pojghiţă peste dureroasele aduceri-aminte. Avu nevoie de un an pentru această lucrare abia începută, care n-avea să se sfârşească niciodată.

Acum Ilarie trecuse într-a şaptea. Era înalt, subţire, zvelt, cu trăsături cam neobişnuite: figură aproape triunghiulară, frunte pură, înaltă, chiar prea înaltă, ochi mari, verzi, sprâncene stufoase, nas ascuţit, gură mică, părul (o, mai ales părul!), o claie luxuriantă, refractară pieptănatului, cu reflexe strălucitoare. Toate astea, separat, ar fi trecut neobservate (afara de podoaba părului), dar laolaltă se armonizau surprinzător, imprimând adolescentului o distincţie rară. De altfel, chiar din gesturi şi vorbire se detaşa o nobleţe care impresiona plăcut de la cea dintâi cântărire a ochiului. Mica lui avere intelectuală, deşi