Mihail Sadoveanu descarcă top romane de dragosste .PDF 📖

  CUPRINS:

  Tabel cronologic 3

  HANU ANCUŢEI 1928

  Iapa lui Vodă 7

  Haralambie 10

  Balaurul 13

  Fântâna dintre plopi 17

  Cealaltă Ancuţă 23

  Judeţ al sărmanilor 28

  Negustor lipscan 31

  Orb sărac 36

  Istorisirea Zahariei fântânarul 39

  BALTAGUL 1930

  II 46

  III 49

  IV 51

  V 53

  VI 56

  VII 59

  VIII 62

  IX 66

  X 68

  XI 72

  XII 75

  XIII 80

  XIV 83

  XV 87

  XVI 91

  Referinţe istorico-literare 94

HANU ANCUŢEI.

  Iapa lui Vodă într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nişte paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi belşug la viţa-de-vie.

  Apoi într-adevăr, Împăratul-Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul. Ş-au pornit din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, ş-atuncea a fost la Hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor.

  Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului.

  Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi-ncoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate: împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune.

  Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han.

  — Era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor.

  La vremea de care vorbesc, era însă pace în ţară şi între oameni bună-voire. Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri.

  — Focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp versul lăutarilor, şi porneau poveştile.

  Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin, care mie îmi era drag foarte, închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere până şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta. Era un om nalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc brăzdată. În jurul mustăţii tuşinate şi la coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în creţuri mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era aprig şi neguros, obrazul cu mustaţa tuşinată părea că râde cu tristeţă.

  Îl chema Ioniţă comisul. Dumnealui Ioniţă comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de şiac sur. Şi venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu şaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de perete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot.

  „Eu aici îs trecător. Cuvânta, cu oala în mână, dumnealui Ioniţă comisul; eu încalic şi pornesc în lumea mea. Roibu meu îi totdeauna gata, cu şaua pe el. Cal ca mine n-are nimeni. Încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche şi mă duc, nici nu-mi pasă.”

  De dus însă nu se ducea. Stătea cu noi.

  Într-adevăr. Îi răspunse într-un rând moş Leonte; cal ca al dumnitale nu se găseşte, să umbli nouă ani, la toţi împăraţii pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă gândesc, m-apucă groaza.

  Să ştii dumneata, prietine Leonte! Strigă răzăşul zbârlindu-şi mustaţa tuşinată. Asemenea cal uscat şi tare nu ştie de nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai c-un ochi şi nu se supără când îl lăs neadăpat. Şi şaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinereţile mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza.

  Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioniţă? Era tot aşa de slabă?

  Se-nţelege. Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi.

  Cum să n-ascultăm, cucoane Ioniţă? Mai ales o poveste din vremea lui Mihai Vodă Sturza!

  Şi mai ales din vremea tinereţilor mele. Răspunse răzăşul, serios. Pe vremea aceea, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carelor cu must, cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele; şi-n jurul nostru umbla Ancuţa cealaltă, mama acesteia, care şi ea s-a dus într-o lume mai puţin veselă. În vremea aceea stăm eu năcăjit foarte, într-o zi, în uşa hanului, cu oala în mâna stângă şi cu frâul iepei în dreapta. Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu. Ce voi fi spus atunci nu ştiu.

  — Au fost vorbe care au