Fratii Jderi vol 2 cărți de crăciun online gratis .pdf 📖

MIHAIL SADOVEANU

FRAŢII JDERI

Volumul al II-lea

Izvorul Alb

 1936

CAPITOLUL I

CÎND A FOST CUTREMURUL CEL MARE

Era cătră amiază şi soarele bătea cu putere în zidăria sură a Cetăţii. Nu sufla adiere de vînt; se boltea deasupra un cer alburiu de secetă.

De douăzeci şi una de zile nu plouase. În partea cîmpului, gospodarii nu mai puteau cosi otavă. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decît oameni din munte. Într-o sfîntă zi ca aceea, a Tăierii Cinstitului Cap al lui Ion Botezătorul proroc, era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Vodă şi la Timiş, şi sub Rarău, şi la Hangu, ca să iasă cu toţii de a doua zi, cu femei şi copii, să înceapă a cosi acea ierbuşcă de matasă, poreclită de ei «dulceaţa cerbilor». Pe cînd aici, împrejurul Sucevii, miriştile şi imaşurile erau cafenii. Ţăranii îşi purtau oile şi vitele sub poala pădurilor, spre apa Siretului şi tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, deasemenea, puţin spor la stupi. În acea vară nu ieşiseră nici paroi, nici nu putuseră prisăcarii să reteze a doua oară fagurii mătcilor neroite, cărora ei le zic «buhai». Nu ieşise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împuţinase apa şi în fîntîni.

Spuneau unii oameni vechi că să fie asta semn, ca în anul de la zidirea lumii 6963, cînd a detunat spurcatul Mehmet-Sultan cetatea Ţarigradului. Şi în acel an s-a prelungit seceta asupra toamnei, pînă în luna noemvrie; şi monahii de la Aton au scris despre un rîu de la Machedonia, care, la 7 noemvrie a acelui an pustiu, s-a vîrît sub pămînt într-un loc anume, lăsînd albia uscată; şi numai după ce s-a vestit căderea Cetăţii împărăteşti şi pieirea lui Constantin-Împărat, au pornit puhoaie mari de ploi şi apa acelui rîu numit Vardar a prins a curge iarăşi în albia ei. Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgînd împuţinat : pare un brîuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fîlfîie cînd şi cînd dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, cînd ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cîntînd stîns dintr-aşa depărtare, încît nu poate să fie decît de pe celălalt tărîm. Cînd se descopăr în răsărit genele zilei, întăi se scrijelează zarea cu sînge şi după aceea se arată soarele în senin. Străjerul din chindia de cătră tîrgul Sucevii îşi înalţă ochii spre flamura de pe palatul măriei sale ; boarea dimineţii n-o poate desfăşura. Acea flamură de matasă albastră, cu stema Moldovei — cap de bour şi stea cu cinci crengi — cusută cu fir de aur, a fost adusă măriei sale de cătră doi cinstiţi boieri greci de la Domnia Mangopului, dar de la împărătiţa Măria Comneanca. Acei boieri graşi cu bărbi pătrate au plutit pe Marea într-o caravelă genoveză, de la Cafa pînă la Cetatea Albă ; şi de la Cetatea Albă au venit la Suceava cu călăreţi domneşti şi cu Luca Pîrcalabul, aducînd şi alte daruri de la Mangop, mai ales brocart italienesc, pentru straiul de mire al măriei sale Ştefan, şi, pe lîngă asta, şi cu bună vestire că va sosi chiar Împărătiţa Măria nu tîrzie vreme la Moldova. Cătră mijlocul lunii septemvrie se va sili înălţimea sa luminată să fie la Suceava. Deci se va bucura ţara de mireasă din viţa autocratorilor de la Bizanţ.

— Să ştii că atunci se vor deslega ploile, dădea încredinţare cuviosul Timoftei Sîrbul, dascălul măriei sale Alexandrei-Voievod. Mai mult fost dascăl, căci acuma coconul domnesc era ieşit de subt ascultarea lui.

— Se poate, a răspuns dumnealui Petre Hărman, căpitanul siimenilor din Cetate ; dacă acesta-i semnul secetei, apoi nu văd în el nici o minune. După secetă nu poate să urmeze decît ploaie, aşa cum, după văduvia destul de lungă a lui Vodă, urmează bucuria pe care ne-au vestit-o solii de la Mangop.

Aceşti tovarăşi care vorbeau despre toate se aflau într-un fund de pridvor, la chilia căpitanului. Era un fund adăpostit de vedere, numai bun pentru lucrarea ce se săvîrşea. În ziua aceea se întîmplase să deie dovadă de hărnicie la cuvînt mai ales cuvioşia sa Timoftei, — după vorba pe oare i-o scornise călugărul nebun Stratonic, de care vorbă binevoise a zîmbi însuşi măria sa Vodă :

Este la noi un dascăl de sîrbeşte

Care, cînd vorbeşte,

Clipeşte, bolboroseşte, pufneşte.

Dar, cît bea vin,

Bolboroseşte mai puţin

Şi grăieşte

Moldoveneşte

Ca apa.

— Aşteptînd ploaia de la Dumnezeu şi bucuria domnească, eu aş zice să nu stăm întru lenevie, urmă a da spor sfatului căpitanul Petrea.

— Bun cuvînt, a încredinţat cu grabă cuvioşia sa Timoftei. Pe cît de mare arşiţă e în păliştea soarelui, pe atît de plăcută e umbra sub boltă. Toate-s cu rînduială, căpitane, la curtea măriei sale şi bine este de trăit întru această Ţară a Moldovei. Cînd arată ceasornicul de soare al cincilea ceas, ştim că numaidecît medelnicerul bate cu polonicul în căldarea de aramă la cuhnii ; fiind tocmai un ceas înaintea amiezii, copiii de casă deschid canaturile uşilor şi poftesc pe măria sa la prînz în spătăria cea mică. Au fost chemaţi astăzi unii boieri mari şi nu lipseşte înalt prea sfinţitul Teoctist, ca să binecuvinteze bucatele. Vine miros gras de batal fript şi ştiu că, pe lingă ulcioraşul de vin, arnăutul domniei tale n-are să uite să aducă partea ce se cuvine căpitanului său.

— N-are să uite.

— Aşa că, urmă călugărul sîrb, avînd eu slăbăciune atît pentru friptură de batal cît şi pentru vin de Cotnari, aşa de bine mi se desleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. Adevărat că, după aceea, pentru lăcomia mea, cad întru mare întristare ; şi cerînd de la cuvioşia sa iertare pentru păcătoşenia mea, îmi caut pe jos vorbele ; însă bucuria cea de a doua, a iertării, n-aş avea-o fără aceasta dintăi.

Această dintăi bucurie — o bucată de friptură