Era într-o după-amiază cu soare strălucit. Vîntul începuse a sufla dinspre Moldova încă din ajun, iar acuma venea cald, topind deodată omăturile. Pîraiele curgeau prin toate rîpile. La focul de sub Halm, în vederea tîrgului Zăbrăuţi, bătrînii închinau în sănătatea sfinţitului Amfilohie vinars din ploscă, dorind să afle de la sfinţia sa unele şi altele.

— Am dori mai cu samă noi să ştim, întrebă comisul Manole, care ar putea să fie răsplăţile unor slujitori cu dreptate ai măriei sale?

— Răsplăţile măriei sale nu pot fi decît bune... zîmbi sfinţitul arhimandrit.

— Aşa socot şi eu. Avem dintru-ntăi nunta feciorului nostru neguţătorul. Aicea are amestec mult jupîneasa Ilisafta ; dar avem să intrăm cu mare supărare şi mînie la noi la Timiş şi dumneaei n-are să aibă multă cutezare de vorbă. Este însă altă nuntă, la care are cuvînt hotărît numai luminăţia sa Vodă. De aici chibzuiesc eu că poate ieşi amărăciune pentru alt fiu al nostru.

— Într-adevăr, încuviinţă părintele Amfilohie, ar fi greu de crezut că măria sa dintr-odată să se înduplece şi să-şi schimbe hotărîrile cele vechi în privinţa fetei lui Iaţco. Totuşi, uitîndu-mă eu de două zile la această jupî-niţă, cercetînd cum vorbeşte, cum se uită şi cum se mişcă, socot că e în stare să bată din picior în faţa măriei sale ; iar măria sa ce-ar putea face, decît să zîmbească de nebunia ei şi s-o mîngîie pe frunte? Să n-ai grijă, cinstite comise Manole, toate sînt scrise în stele, în lucruri şi-n oameni.

— Poate fi şi aşa, oftă comisul. Unele sînt scrise şi-n ceaslovul fiului nostru, părintele Nicodim.

Părintele Nicodim încuviinţă din cap, îndesîndu-şi în piept barba şi cugetînd că, în adevăr, pe foaia de la sfîrşitul ceaslovului său, deschis pe măsuţă, în chilia de la Neamţu, mai are de însemnat una.

Mai întăi a scris de cutremur. Pe urmă, despre nunta domnească. Acuma vine alta la rînd :

«Cînd am fost în Ţara Leşască, luna octomvrie, anul de la Hristos 1472.»

La căruţele slujitorilor era vorbă şi haz. O clipă se arătă în soare, de subt un coviltir, obrazul bălai al jupîniţei Maruşca. Atuncea găsi de cuviinţă să mormăiască starostele Nechifor :

— Ptiu, drace!

Minunea iernii fugea pretutindeni la vale, scînteind în lumină. Vîntul cald, vestind vara Sfinţilor Arhangheli, învăluia vîlvătăile focurilor. Un slujitor tînăr cînta, lucrînd la schimbul tălpilor de sănii şi la aşezarea roţilor :

Nistrule, pe malul tău

Creşte-or iarbă şi dudău...

Iarba creşte şi-nfloreşte,

Inimioara putrezeşte.

Sfîrşitul Volumului al II-lea