Fratii Karamazov Vol.2 romane de dragoste online gratis PDF 📖

Feodor Mihailovici

Dostoievski

Vol. 2

PARTEA A TREIA

I - DUHUL PUTREZICIUNII

Trupul părintelui ieromonah Zosima, răposat întru Domnul, fu – aşa cum am spus – pregătit pentru îngropăciune după rânduiala mănăstirească. Precum se ştie, nici schimnicii, nici călugării nu sunt spălaţi după moarte. „Când un monah se săvârşeşte întru Domnul – stă scris în evhologhion – monahul care e anume rânduit pentru aceasta îi şterge trupul cu un burete înmuiat în apă încropită, făcând mai întâi cu buretele cruce pe fruntea mortului, pe piept, pe mâinile, picioarele şi pe genunchii lui, atâta tot.” Datina cuvenită o împlini părintele Paisie cu mâna lui. Şi după ce şterse trupul cu apă încropită, îl îmbrăcă în straie monahale şi-l înfăşură în rasa călugărească; drept care – iarăşi după cum spune tipicul – despică puţin rasa, ca trupul sa fie învăscut în cruce. Pe cap îi puse apoi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri. Camilafca lăsând-o descoperită, iar faţa i-o acoperi cu învelitoarea cea neagră a potirului. În sfârşit, îi împreună mâinile peste icoana Mântuitorului. Dimineaţa, astfel dichisit, bătrânul fu aşezat în sicriu (care de mult fusese pregătit), urmând să rămână toată ziua în chilie (adică în odaia cea mare, unde îşi primea de obicei oaspeţii, fie călugări, fie mireni). Deoarece răposatul era ieroshimonah, rânduiala cerea ca la căpatâiul lui să citească pe rând ieromonahii şi ierodiaconii de la mânăstire, şi nu psaltirea, ci stâlpii. Priveghiul fu început îndată după molitva de părintele Iosif; părintele Paisie, care îşi mărturisise dorinţa de a citi la căpatâiul mortului toată ziua şi peste noapte, era foarte prins deocamdată cu tot felul de treburi şi în acelaşi timp îngrijorat, ca şi părintele stareţ: cu cât trecea timpul, printre călugării de la schit şi în mulţimea mirenilor ce soseau mereu, cu grămada, dinspre arhondaricul mânăstirii şi de la oraş, se manifesta din ce în ce mai vădit o stare de spirit cât se poate de curioasă, o agitaţie neobişnuită, aşa zice chiar „necuviincioasă”, o aşteptare înfrigurată. Şi egumenul, şi părintele Paisie se străduiau pe cât le stătea în putinţă să potolească lumea care, cu toată osteneala lor, se frământa parcă şi mai avan. Când se luminase de ziuă, şi dinspre oraş – ca şi cum abia ar fi aşteptat să închidă ochii preacuviosul – începuseră să curgă credincioşii veniţi cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasămite în nădejdea că trupul neînsufleţit va dobândi fără zăbavă harul de a tămădui beteşugurile, har ce, după credinţa lor, avea să iasă îndată în vileag. Abia atunci ne-am putut da seama cât de adânc se înrădăcinase în mulţime convingerea că răposatul stareţ era încă din timpul vieţii, cu drept cuvânt şi fără tăgadă, un sfânt dintre cei mai luminaţi. Şi nu s-ar fi putut spune că printre vizitatorii care se îmbulzeau în incinta mânăstirii erau numai oameni din popor. În ochii părintelui Paisie această nemăsurată speranţă, mărturisită de drept-credincioşi cu atâta grabă şi atât de făţiş, nu era decât o diavolească ispită; el bănuise de mult că aşa o să se întâmple, în nici un caz însă nu s-ar fi aşteptat ca lucrurile să ia o asemenea amploare. Dând ochii cu unul sau altul dintre călugării mai neliniştiţi, cuviosul căuta să-l lumineze: „Nu-i şade bine, fiule, unui monah să se pripească nădăjduind fără de socoteală într-o arătare peste fire, aşa ceva nu poate fi iertat decât unui mirean”. Cucernicii însă îl ascultau şi nu prea, ceea ce sporea îngrijorarea părintelui Paisie, cu toate că el însuşi (dacă ar fi să ne amintim cum s-au desfăşurat lucrurile), deşi indignat de înfrigurarea mulţimii, osândind-o ca pe o necumpătată deşertăciune, în adâncul sufletului său nutrea într-ascuns aceleaşi speranţe şi era tot atât de nerăbdător, fapt pe care nu se putea să nu-l recunoască în sinea lui. Simţea mai ales o strângere de inimă când îi ieşeau în cale anumite chipuri care, datorită unei tainice presimţiri, îi trezeau supărătoare bănuieli. Aşa, bunăoară, în mulţimea ce se îmbulzea în chilie îi observă cu o înfiorare de scârbă (fapt pentru care îşi aduse singur mustrări) pe Rakitin şi pe călugărul din îndepărtatul schit din Obdorsk, care tot nu se îndurase să părăsească mânăstirea. Nu ştia nici el de ce, dar prezenţa lor îi bătu numaidecât la ochi, cu toate că şi vederea altora ar fi putut tot atât de bine să-l pună pe gânduri. Călugărul din Obdorsk mai ales nu-şi găsea locul o clipă; ori încotro te-ai fi dus, dădeai peste el: ba descosându-i în fel şi chip pe unii, ba trăgând cu urechea la vorbele schimbate de alţii, ba şuşotind misterios cu câte cineva. Îi citeai pe faţă nerăbdarea, părea chiar supărat că speranţele lui întârziau să se adeverească. Cât despre Rakitin, acesta, cum avea să reiasă mai târziu, sosise dis-de-dimineaţă la mănăstire, trimis anume acolo de doamna Hohlakova. Femeie de treabă altminteri, dar slabă de înger, doamna Hohlakova, neavând îngăduinţa să pătrundă în schit, din clipa când aflase vestea, stătea ca pe ghimpi, mistuită de o curiozitate atât de aprigă, încât nu ştiuse cum să facă să-l expedieze mai curând la faţa locului, dându-i în grijă să nu scape nimic din vedere şi să-i raporteze în scris, cam din jumătate în jumătate de oră, tot ce se va întâmpla. Avea o părere bună despre Rakitin, care în ochii săi era cel mai credincios şi mai cucernic dintre toţi tinerii din cercul ei – atât de bine se pricepea Rakitin să intre pe sub pielea unuia sau altuia, luând înfăţişarea pe care acela ar fi dorit s-o aibă, bineînţeles atunci când era convins c-o să tragă vreun folos. Era o zi senină, scăldată în soare; credincioşii se preumblau grupuri-grupuri printre mormintele ce se înşirau unul lângă altul în preajma bisericii, sau stăteau risipite ici şi colo prin curtea schitului. Dând ocol schitului, părintele Paisie îşi aduse aminte deodată că nu-l mai văzuse