Feodor M. Dostoievski - Nuvele Si Povestiri citește cărți de dragoste gratis .PDF 📖

  PARTEA I.

  INTRODUCERE.

  Demisionând din armată, unchiul meu, colonelul Egor Ilici Rostanev, s-a stabilit definitiv la conacul său din satul Stepancikovo, căpătat prin moştenire, şi s-a apucat de gospodărie ca un moşier sadea, care nu-şi părăseşte niciodată domeniile. Sunt oameni care ştiu să rămână mulţumiţi în orice situaţie s-ar afla, adaptându-se la orice condiţii; o asemenea fire avea şi colonelul în retragere, un om de o rară bunătate şi dispus oricând să accepte orice sugestie dinafară. Dacă i^ar fi trăsnit cuiva prin cap să-l roage mai stăruitor de a fi purtat în oârcă vreo două verste, l-ar fi dus, probabil, fără să crâcnească; în bunătatea lui nemărginită, era gata uneori să dea primului venit orice, la cea dintâi rugăminte, până şi ultima lui cămaşă. Era un om voinic, înalt şi bine făcut, cu obrajii rumeni, cu dinţii ca fildeşul, mustaţa lungă, blondă, cu glasul tunător şi râsul zgomotos, izvorât din inimă; vorbea în fraze scurte, sacadat şi pripindu-se. Se apropia de patruzeci de ani; până atunci, aproape de la vârsta de şaisprezece ani, fusese husar. Căsătorit de foarte tânăr, îşi iubea soţia la nebunie, dar aceasta a murit curând, lăsând în inima lui o amintire neştearsă, plină de recunoştinţă duioasă. În sfârşit, căpătând această moştenire, după cum am spus, s-a mutat la conacul Stepancikovo, împreună cu cei doi copii ai săi: băiatul Iliuşa, în vârstă de opt ani (venirea sa pe lume costase viaţa mamei) şi fiica, Saşenka, p fetiţă de cincisprezece ani, care, după moartea mamei sale, fusese dată internă la un pension din Moscova. Curând, însă, casa unchiului meu ajunse o adevărată arcă a lui Noe. Iată cum s-au petrecut lucrurile.

  Cam tot pe vremea când căpătase moştenirea şi demisionase din armată, rămăsese văduvă şi maică-sa, generăleasa Krahotkina, care, cu vreo şaisprezece ani în urmă, se măritase pentru a doua oară cu un general; pe atunci unchiul meu era încă sublocotenent şi tocmai se pregătea şi el să se însoare. Mult timp maică-sa n-a binevoit să-i dea binecuvântarea cuvenită pentru această căsătorie, văr-sând lacrimi amare şi învinuindu-l de egoism, de ingratitudine şi lipsă de respect. Căuta să-i demonstreze cu orice preţ că averea lui din acea vreme, de două sute cincizeci de suflete, este şi aşa neîndestulătoare pentru întreţinerea familiei (adică pentru întreţinerea mamei sale cu numeroasa ei suită de bătrâne pripăşite, şi liota de jivine: pudeli, mopşi, şpiţi, pisici siameze etc), şi, în toiul furtunii dezlănţuite, în avalanşa de reproşuri, imputări şi strigăte isterice, deodată şi spre surprinderea tuturor, se recăsători ea la respectabila vârstă de patruzeci şi doi de ani, înainte ca fiul ei să fi apucat să se însoare. De altfel, şi în cazul acesta ea găsi un pretext de a-l învinui pe sărmanul meu unchi, susţinând sus şi tare că se mărită numai şi numai ca să aibă un adăpost la bătrâneţe, lucru pe care nu speră să i-l poată asigura fiul ei, acest egoist nerespectuos, care îşi luase îndrăzneala de neiertat să-şi înjghebe un cămin propriu.

  Nu mi-a fost dat niciodată să aflu adevărata cauză care l-a făcut pe un om atât de chibzuit cum era decedatul Krahotkin să contracteze această căsătorie cu o văduvă în vârstă de patruzeci şi doi de ani. E de presupus că el conta pe o oarecare avere în numerar a văduvei. Alţii au socotit că avea nevoie pur şi simplu de o îngrijitoare, întrucât presimţea apropierea nenumăratelor boli care-l loviră apoi la bătrâneţe. Se ştie doar că generalul nu avea nici un respect faţă de nevastă-sa şi în tot timpul convieţuirii lor a zeflemisit-o veninos cu orice ocazie. Era un om ciudat. Incult, dar destul de inteligent, dispreţuia categoric pe toţi şi totul, nu avea nici un fel de norme de conduită, îşi bătea joc absolut de orice, iar spre bătrâneţe, din oauza boleşniţelor rezultate dintr-un fel de viaţă nu tocmai cumpătată şi morală, deveni rău, irascibil şi dur. Făcuse o carieră destul de frumoasă; la un moment dat, însă, în urma unui „incident regretabil”, a fost nevoit să demisioneze în condiţii foarte puţin onorabile, reuşind cu greu să scape de boxa acuzaţilor, dar pierzându-şi drepturile la pensie.

  Faptul îl înrăi şi mai mult. Lipsit de orice resurse de existenţă, nestăpânind decât vreo sută de suflete într-un sat ruinat, el îşi încrucişa braţele, şi, tot restul vieţii, timp de doisprezece ani încheiaţi, nu-şi mai bătu capul să se intereseze din ce mijloace trăieşte, cine îl întreţine; nu înceta, cu toate acestea, să pretindă o viaţă de confort, nu-şi limita cheltuielile şi ţinea un atelaj frumos de cupeu. Curând fu paralizat la picioare şi ultimii zece ani şi-i petrecu într-un fotoliu balansoar comod, legănat şi purtat când era nevoie de doi lachei voinici, care nu auziseră în tot timpul acesta din partea lui decât cele mai variate ocări şi înjurături. Cupeul, lacheii şi fotoliul erau întreţinute pe cheltuiala fiului nerespectuos, care îi trimitea maică-si ultimii bănuţi, ipotecând şi supraipotecând moşia, refuzându-şi satisfacerea nevoilor celor mai imperioase, contractând datorii aproape imposibil de acoperit în situaţia lui de atunci; şi totuşi, învinuirea de egoism şi de nerecunoştinţa a continuat să planeze asupră-i cu o persistenţă neatenuată. Dar din pricina firii sale, unchiul meu sfârşi prin a se crede el însuşi un egoist îngrozitor, şi, ca să, se pedepsească, să nu mai fie egoist, îşi mări sacrificiile, trimiţând sume şi mai mari. Generăleasa îşi adora soţul. De altfel, o încânta cel mai mult faptul că el este general, ceea ce îi oferea posibilitatea de a se bucura de avantajele şi onorurile poziţiei de generăleasa.

  Avea rezervat în oasă un apartament separat în care, în tot timpul vieţii generalului, huzurise în societatea unor bătrâne pripăşite, colportoare de la oraş şi confidente. Se bucura în orăşelul acela de mare respect, ca o doamnă de rang. Bârfelile, invitaţiile de a fi naşă şi nună, preferansul de o copeică miza şi consideraţia faţă de poziţia ei de generăleasa o compensau deplin pentru neplăcerile de