acasă. Primea vizita gaiţelor de la oraş care o ţineau Ia curent cu tot ce se întâmplă; oriunde se ducea, i se rezerva locul de cinste; într-un cuvânt, trăgea din situaţia sa de generăleasa toate avantajele posibile. Generalul nu se amesteca în treburile ei; în schimb, în prezenţa altora, îi făcea o deosebită plăcere să-şi bată joc de nevastă-sa în modul cel mai scandalos, punându-şi, de pildă, asemenea întrebări: de ce s-o fi căsătorit el cu o „asemenea prescurăreasă”?

  — Şi nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Treptat, însă, îl părăsiră toţi cunoscuţii, în timp ce el era atât de dornic de societate: îi plăcea să pălăvrăgească, să discute, să fie ascultat. Era un liberal şi ateist de modă veche, şi se lansa mereu în discuţii pe probleme înalte.

  Totuşi ascultătorii lui din oraşul X. nu se arătară prea ahtiaţi după discuţii pe probleme înalte şi vizitele lor deveneau din ce în ce mai rare. Încercară şi jocul de familie vist-preferans; dar partizile se isprăveau de obicei prin adevărate accese de furie din partea generalului, încât generăleasa şi companioanele ei îngrozite aprindeau luminări, bolboroseau rugăciuni, dădeau în bobi şi în cărţi, împărţeau colaci deţinuţilor din temniţa locală şi aşteptau cu frica în sân sosirea orei de după-masă, când urma să înceapă iarăşi partida de cărţi şi deci să înghită pentru orice greşeală invective, înjurături, ba aşteptându-se oricând să fie luate şi la bătaie. Generalul, dacă nu-i plăcea ceva, nu cunoştea nici un fel de oprelişti: ţipa ca o precupeaţă, înjura ca un vizitiu, ba uneori, sfâşiind cărţile ferfeniţă şi trântindu-Ie pe podea, era în stare să-şi ia la goană partenerii, sau să plângă de necaz şi răutate, pentru simplul fapt că s-a jucat un valet în loc de un nouă. Dar iată că, slăbindu-i vederea de tot, simţi nevoia ca cineva să-i citească. Şi atunci apăru Foma Fomici Opiskin.*

  Mărturisesc că anunţ cu oarecare solemnitate apariţia acestei feţe noi, căci este, fără îndoială, unul din personajele principale ale povestirii mele. În ce măsură ar avea dreptul să se bucure de atenţia cititorului rămâne de văzut; prefer să las în seama cititorului însuşi rezolvarea acestei chestiuni mai delicate.

  Foma Fomici apăru în casa generalului Krahotkin în chip de pripăşit fără căpătâi, tolerat să se înfrupte la masa stăpânului. De unde a venit nu ştia nimeni. De altfel, am făcut şi unele investigaţii obţinând câteva date despre această figură notabilă. Se spunea, în primul rând, că slujise cândva pe undeva şi că fusese prigonit, bineînţeles, „pentru dreptate”. Se mai spunea că s-ar fi ocupat o vreme la Moscova şi cu literatura. Tot ce se poate, căci ignoranţa crasă a lui Foma Fomici, desigur, nu putea constitui un impediment pentru o carieră literară. Cert este însă că nu i-a reuşit niciodată nimic, fiind nevoit, în cele din urmă, să se aciuieze la general în situaţia de lector personal şi martir. Nu exista umilinţă pe care să n-o fi suportat pentru o bucată de pâine la masa generalului. E adevărat că, ulterior, după moartea generalului, când la rându-i şi cu totul neaşteptat Foma deveni brusc un personaj extrem de important, el a căutat de repetate ori să ne convingă că a consimţit să-l facă pe bufonul numai şi numai dintr-un generos sentiment de prietenie; că generalul a fost protectorul şi binefăcătorul lui; că a fost un om mare şi neînţeles şi că numai lui Foma îşi destăinuia tainele sufleteşti cele mai intime; că, în sfârşit, dacă el, Foma, făcea de multe ori, la cererea generalului; pe caraghiosul, imitând diferite fiare şi maimuţărindu-se, toate astea le accepta numai de dragul generalului; numai pentru a-l distra şi înveseli pe sărmanul său prieten copleşit de suferinţe. Dar afirmaţiile şi explicaţiile lui Foma Fomici în cazul acesta sunt îndoielnice şi discutabile, căci acelaşi Foma Fomici, bufonul şi toleratul batjocorit, juca cu totul alt rol în apartamentul doamnei general. Cum a izbutit el să ajungă la' aceasta, ar fi greu de lămurit pentru un nespecialist în asemenea probleme. Generăleasa nutrea faţă de el un respect aproape mistic. Pentru ce? Nu se ştie. Treptat, ajunsese să exercite asupra tuturor obişnuiţilor apartamentului gene-rălesei o influenţă ciudată, în' parte asemănătoare cu aceea a tot felul de Ivani Iakovlevici2 şi a altor înţelepţi şi prezicători, vizitaţi asiduu prin ospiciile de nebuni de către anumite cucoane amatoare de sorânteli mistice. Le citea cu glas tare cărţi religioase şi moralizatoare, tălmăcea cu multă vervă şi ou lacrimi în ochi treptele virtuţilor creştineşti; îşi povestea viaţa plină de fapte cucernice; se ducea regulat la liturghie, ba şi la utrenie uneori; se lansa în prezicerea viitorului; cel mai iscusit însă era în tâlcuirea viselor şi cu totul neîntrecut în judecarea aproapelui. Generalul cam bănuia ce se petrece în cealaltă aripă a casei şi de aceea îşi tiraniza şi mai abitir măscăriciul. Dar martirajul lui Foma înălţa şi mai mult prestigiul său în ochii generălesei şi ai celor din anturajul ei.

  Şi iată că se produce o schimbare radicală în această rânduială a. casei, în urma morţii generalului. Generalul avu un sfârşit destul de original. Fostul liber-cugetător şi aiteist fu cuprins pe neaşteptate de o spaimă teribilă. Plângea, se caia, se agăţa cu desperare de icoane, chema mereu preotul să-l spovedească. Se oficiau sfeştanii, rugăciuni de împărtăşanie. Nenorocitul ţipa că nu vrea să moară, ba cu laorimi în ochi îi cerea iertare chiar şi lui Foma Fomici. Acest din urmă fapt avu darul să-i inspire ulterior lui Foma Fomici o nemaipomenită cutezanţă. Cu puţin înainte ca sufletul generalului să se fi despărţit de trupul său, interveni următoarea întâmplare: fiica generălesei din prima căsătorie, mătuşa mea Praskovia Ilinişna, rămasă fată bătrână şi care a locuit tot timpul lângă maică-sa – una din victimele preferate ale generalului, oare îi devenise necesară ca hrana zilnică în toţi cei zece ani de paralizie prin nesfârşitele servicii, pe care i le aducea, întrucât era singura care reuşea să-i intre în voie prin blândeţea ei umilă şi supusă – se apropie de patul lui, vărsând lacrimi amare, ca să îndrepte