Fratii Karamazov Vol.1 citeste romane online gratis PDf 📖

Feodor Mihailovici

Dostoievski

Vol. 1

DIN PARTEA AUTORULUI

În momentul acesta, când mă pregătesc să aştern pe hârtie viaţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici Karamazov{1}, mă simt oarecum încurcat. Şi iată de ce: deşi spun că este eroul romanului meu, îmi dau seama că Aleksei Fiodorovici nu e nici pe departe ceea ce se cheamă un om mare; mă aştept, deci, să mi se pună o seamă de întrebări inevitabile, bunăoară: „Prin ce este remarcabil Aleksei Fiodorovici al dumitale, de vreme ce l-ai ales ca erou? Ce anume a făcut? Cine îl cunoaşte şi prin ce a devenit el cunoscut? De ce eu, cititor, trebuie să-mi pierd vremea cercetând viaţa lui?”

Întrebarea din urmă este cu atât mai dificilă cu cât n-aş avea altceva de răspuns decât: „Poate c-o să vă daţi seama din roman”. Dar dacă citind romanul, asta n-o să se întâmple, lumea nu va fi de acord cu însemnătatea lui Aleksei Fiodorovici al meu? O spun fiindcă mi-e teamă că, din păcate, aşa va fi. Pentru mine este într-adevăr un om cu totul deosebit, dar am cele mai mari îndoieli că voi reuşi să-l conving pe cititor că Aleksei Fiodorovici este, probabil, un aşa-numit om de acţiune, dar care se manifestă într-un fel destul de vag, de nedefinit. De altfel, nici nu cred că s-ar putea în ziua de azi să pretindem unui om ca în tot ce face să urmărească un ţel precis. Un lucru totuşi e sigur, şi anume, că eroul meu este un om original, dacă nu chiar ciudat. Originalitatea şi ciudăţenia lui însă mai mult îi dăunează decât îi conferă vreun drept la atenţia semenilor săi, mai ales în timpurile noastre, când lumea caută să asocieze cazurile particulare şi să descopere o semnificaţie cât de cât generală în haosul care domneşte pretutindeni. Iar un om ciudat este, de cele mai multe ori, un caz particular, izolat. Nu-i aşa?

Dacă nu sunteţi însă de acord cu ultima afirmaţie şi-mi veţi răspunde: „Ba nu, nu-i aşa”, sau „Nu totdeauna e aşa”, atunci s-ar putea sa mă simt ceva mai liniştit în ce priveşte importanţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici. Fiindcă un om ciudat nu numai că „nu este totdeauna” un caz particular, izolat, ci, de multe ori, s-ar putea ca tocmai el să deţină cele mai caracteristice trăsături ale epocii respective, în timp ce contemporanii lui să fi fost smulşi cu toţii, dintr-o cauză ori alta, de o răbufnire năprasnică de vânt din ansamblul vieţii.

La drept vorbind, aş fi putut foarte bine să renunţ la toate aceste lămuriri destul de anoste şi de confuze şi să încep romanul fără nici un fel de preambul, zicându-mi: dacă e sortit să placă, lumea o să-l citească şi aşa. Nenorocirea este însă alta, şi anume, că biografia eroului meu e una singură, iar aici avem de-a face cu două romane{2}. Mai important mi se pare a fi cel de-al doilea dintre ele, care înfăţişează viaţa actuală a eroului meu, ceea ce face el chiar în clipa de faţa, în timp ce primul roman prezintă lucruri petrecute încă acum treisprezece ani şi nici nu e, de fapt, un roman, ci numai un moment din prima tinereţe a eroului. Nu mă pot lipsi totuşi de el, fiindcă multe dintre împrejurările zugrăvite în cel de-al doilea roman n-ar putea fi altfel înţelese cum trebuie. Lucru ce mă pune într-o încurcătură şi mai mare decât cea despre care vorbeam mai înainte: din moment ce eu însumi, biograful, consider că şi un singur roman ar fi încă prea mult pentru un erou atât de modest şi de nedefinit ca al meu, cum îmi permit în cazul acesta să mă prezint cititorului cu două şi în ce fel justific asemenea înfumurare din partea mea?

Cum nu mă simt în stare să răspund la aceste întrebări, am decis să le ocolesc pur şi simplu, lăsându-le neclarificate. Fireşte, un cititor dotat cu oarecare perspicacitate va fi ghicit de mult că tocmai aici voiam să ajung, şi pe bună dreptate poate fi supărat că irosesc în zadar un timp atât de preţios cu o vorbărie inutilă. De data aceasta pot răspunde lămurit că dacă am irosit un timp preţios cu vorbe inutile am făcut-o, în primul rând, din politeţe, iar în al doilea rând, fiindcă la mijloc este un şiretlic: orişicum, l-am prevenit, chipurile, dintru început pe cititor. De altfel, ca să spun drept, sunt mulţumit că romanul s-a împărţit de la sine în două părţi distincte, „păstrând totuşi unitatea de ansamblu”; după ce va şti ce cuprinde primul roman, cititorul va fi în măsură să hotărască singur dacă merită sau nu să înceapă lectura celui de-al doilea. Bineînţeles, nu pretind nimănui să le citească, dimpotrivă, orişicine e liber să azvârle cartea după ce va fi parcurs două pagini din primul roman ca să nu mai pună niciodată mâna pe ea. Există, totuşi, unii cititori delicaţi – şi spunând asta mă gândesc în primul rând la toţi cititorii ruşi – care vor ţine cu tot dinadinsul să persevereze până la sfârşit, ca să nu comită cumva vreo eroare în imparţiala lor judecată. Tocmai faţă de aceşti cititori mă simt cu inima împăcată: cu toată conştiinciozitatea şi pedanteria de care dau dovadă, le ofer motivul cel mai temeinic ca să lase cartea din mână de la primul capitol. Şi cu aceasta am încheiat ceea ce voiam să spun în precuvântare. Sunt de acord cu domniile voastre că nu avea nici un rost, dar din moment ce am scris-o, de ce să nu rămână?

Şi acum, să trecem la fapte.

PARTEA ÎNTÂI

I - FIODOR PAVLOVICI KARAMAZOV

Aleksei Fiodorovici Karamazov era cel de-al treilea fiu al lui Fiodor Pavlovici Karamazov, un moşier de la noi din judeţ, a cărui moarte tragică, survenită în împrejurări misterioase exact acum treisprezece