ani – dar despre asta o să am prilejul să vorbesc mai pe larg ceva mai încolo – stârnise la un moment dat oarecare vâlvă în jurul numelui său (aşa se şi explică faptul că lumea îşi mai aducea şi acum aminte de el). Deocamdată mă voi mulţumi să vă spun doar că acest „moşier” (cum i se zicea, deşi, în toată viaţa lui, aproape că n-a locuit la el, la moşie) era un personaj ciudat; totuşi, ca tip omenesc, nu constituia deloc o excepţie: Fiodor Pavlovici nu era numai o canalie şi un desfrânat, dar, în acelaşi timp, şi un om absurd; trebuie să adaug însă că făcea parte din acea categorie de inşi care, oricât de absurzi ar fi, se pricep de minune să-şi aranjeze afacerile patrimoniale, singurul lucru pare-se la care se pricep cu adevărat. Aşa, bunăoară, Fiodor Pavlovici îşi începuse cariera fără să aibă mai nimic, fiindcă moşia lui era destul de săracă: se ducea pe la mesele altora, mâncând azi aici, mâine dincolo, ajungând să trăiască pe spinarea unor boieri mai cu dare de mână; ca după moartea lui să iasă la iveală că lăsase o avere care se ridica la aproape o sută de mii de ruble bani gheaţă. Şi când te gândeşti că toată viaţa lui fusese cel mai absurd şi mai aiurit de la noi din judeţ! Repet: nu este vorba de prostie – majoritatea celor în genul său sunt oameni destul de inteligenţi şi mai au, pe deasupra, şi o anumita şiretenie – ci de o comportare absurdă, care are un caracter specific, aş spune chiar naţional.

Fiodor Pavlovici fusese însurat de două ori şi avea trei fii: cel mai mare, Dmitri Fiodorovici, de la soţia dintâi, iar ceilalţi – Ivan şi Aleksei – din a doua căsătorie. Prima lui soţie era dintr-o familie de boieri, Miusov, oameni cu stare şi bine văzuţi la noi în judeţ. Cum se făcea totuşi că o fata frumoasă, cu zestre, şi pe deasupra inteligenta, dezgheţată – ca atâtea fete din generaţia noastră, dar care se întâmpla să mai apară pe ici, pe colo şi în trecut – fusese în stare să se mărite cu un „terchea-berchea”, cum era considerat Fiodor Pavlovici pe atunci, asta n-aş mai putea să vă spun. Am cunoscut cândva o domnişoară din generaţia „romantică” de altădată, care, după câţiva ani de tainică iubire pentru un domn – cu care de altfel s-ar fi putut mărita oricând în modul cel mai liniştit – a sfârşit totuşi prin a născoci fel de fel de piedici de netrecut şi, într-o noapte vijelioasă, şi-a făcut seama, aruncându-se de pe un mal înalt ca o stâncă, în apele destul de adânci şi repezi ale unui râu; şi s-a înecat doar dintr-o fantezie, numai şi numai ca s-o imite pe Ofelia lui Shakespeare; îmi vine chiar să cred că lucrurile s-ar fi schimbat dacă acea stâncă – pe care mai demult o avusese în vedere şi o îndrăgise – n-ar fi fost atât de poetică şi dacă în locul ei s-ar fi aflat un mal neted şi foarte prozaic, poate că atunci fata nu s-ar mai fi sinucis. Faptul este perfect autentic şi sunt convins că în ultimele două-trei generaţii cazurile acestea au fost destul de frecvente în istoria poporului nostru. Tot aşa şi cu Adelaida Ivanovna Miusova; măritişul ei fusese, fără doar şi poate, efectul unor influenţe străine, rezultatul „frământărilor unui suflet captiv”{3}. Poate că voise să-şi afirme astfel independenţa feminină, să protesteze împotriva condiţiilor sociale, împotriva despotismului familiei şi al rudelor, în timp ce, pe de altă parte, imaginaţia ei indulgentă reuşise s-o convingă – deşi numai pentru o clipă – că Fiodor Pavlovici, pe care toată lumea îl ştia ca pe un linge-blide, ar fi în realitate unul dintre cei mai curajoşi şi mai ascuţiţi la limbă oameni ai epocii aceleia de tranziţie spre alte vremuri mai bune, când de fapt individul nu era decât un biet măscărici răutăcios, atâta tot. Ceea ce o încântase mai ales pe Adelaida Ivanovna fusese latura aventuroasă a măritişului ei, adică răpirea. În ceea ce-l priveşte pe Fiodor Pavlovici, prin însăşi poziţia pe care o avea în societate, era omul cel mai potrivit pentru asemenea lovituri de teatru, fiindcă dorea din tot sufletul şi cu orice preţ să parvină; iar ca să intri într-o familie bună şi să mai iei şi zestre pe deasupra era, desigur, un lucru foarte ispititor. Cât despre dragoste reciprocă, ea nu exista – pare-se – deloc, nici din partea miresei, nici din partea lui, deşi Adelaida Ivanovna era o fată într-adevăr frumoasă. A fost, cred, în felul său, unicul caz în viaţa lui Fiodor Pavlovici – un bărbat altfel foarte senzual, gata oricând să se aprindă de cum vedea o fustă. Adelaida Ivanovna era, aşadar, excepţia, fiind singura femeie care nu-i spunea nimic.

Aproape imediat după ce fugise cu dânsul, Adelaida Ivanovna deschisese ochii asupra bărbatului ei şi-şi dăduse seama că nu simte nimic altceva pentru el decât dispreţ. Lucrurile stând astfel, urmările căsătoriei nu întârziară să se arate. Şi cu toate că familia miresei se resemnase destul de repede, ba chiar acceptase să-i încredinţeze fugarei zestrea cuvenită, cei doi soţi duseseră din primele zile o viaţă agitată, de certuri interminabile. Se spune că, în ciuda neînţelegerilor, tânăra căsătorită dăduse totdeauna dovadă de nobleţe şi frumuseţe de caracter, arătându-se cu mult superioară soţului său; acesta, după cum s-a aflat acum, pur şi simplu pusese mâna pe toată averea Adelaidei – aproape douăzeci şi cinci de mii de ruble – chiar din momentul când ea o căpătase, bani gheaţă, care s-au şi dus pe apa Sîmbetei. În foaia de zestre mai erau trecute un cătun şi o casă destul de arătoasă la oraş, pe care, bineînţeles, Fiodor Pavlovici încercase în fel şi chip să şi le însuşească printr-un act legalizat, şi cine ştie dacă nu şi-ar fi ajuns scopul numai şi numai fiindcă soţia sa, scârbită până în adâncul sufletului şi sătulă până-n gât când îl vedea cum îi cerşeşte banii şi