încearcă s-o şantajeze cu atâta cinism, se simţea prea istovită ca să-i mai ţină piept şi ar fi dat orice numai s-o lase în pace. Din fericire, familia intervenise la timp, retezând ghearele jecmănitorului. Se ştie, de asemenea, că de multe ori soţii ajungeau chiar la bătaie şi că în astfel de ocazii nu Fiodor Pavlovici, ci Adelaida Ivanovna se dovedea mai iute de mână. Era o femeiuşcă brunetă, impulsivă, aprigă la mânie, îndrăzneaţă şi pe deasupra înzestrată cu o putere fizică la care nu te-ai fi aşteptat. Până la urmă, ea îşi luase lumea în cap şi plecase cu un seminarist, un amărât de învăţător sărac lipit pământului, lăsând în seama lui Fiodor Pavlovici un copil de trei ani – Mitea. Văzându-se singur, Fiodor Pavlovici nu găsise altceva mai bun de făcut decât să-şi transforme imediat casa într-un fel de harem şi s-o ţină numai în chefuri zgomotoase, iar când se sătura de beţii, să colinde gubernia în lung şi-n lat, povestind cu lacrimi în ochi orişicui voia să-l asculte despre infamia Adelaidei Ivanovna; lamentările lui cuprindeau mai totdeauna o serie de amănunte din viaţa conjugală, pe care orice soţ tare s-ar ruşina să le dea în vileag faţă de nişte străini. Mai mult, s-ar fi zis că rolul de soţ încornorat pe care-l juca în ochii lumii ca şi toate detaliile intime nu numai că-i făceau plăcere, ci chiar îl şi măguleau. „Te lauzi de parc-ai fi fost avansat în grad, de parcă nici n-ai fi dat de necaz”, îi spuneau unii mucaliţi. Alţii susţineau că omul se simte pur şi simplu fericit că, în sfârşit, avea prilejul să facă pe clovnul, prefăcându-se într-adins, ca lumea să râdă şi mai cu poftă, că nu observă ridicolul acestei situaţii. Cine ştie, poate că totuşi nu era decât o naivitate din partea lui. După câtva timp, Fiodor Pavlovici izbutise să dea de urma fugarei. Sărăcuţa se afla la Petersburg, unde se refugiase cu seminaristul ei, apucând pe calea celei mai depline emancipări. Fiodor Pavlovici începu să se frământe şi-şi puse în gând să plece la Petersburg. Pentru ce? Nici el probabil n-ar fi ştiut să spună. Şi ar fi şi plecat, desigur, dacă, luând această hotărâre, nu s-ar fi simţit îndreptăţit să tragă mai înainte un chef zdravăn ca să prindă curaj. Tocmai atunci însă, familia neveste-sii fusese înştiinţată că biata de ea murise la Petersburg. Murise subit, într-o mansardă, după unii, de febră tifoidă, după alţii, răpusă de foame. În momentul când Fiodor Pavlovici aflase vestea, era beat turtă; se zice c-ar fi ieşit val vârtej în stradă, strigând de bucurie, cu braţele ridicate la cer: „Slobozeşte acum pe robul tău!” Unii susţin totuşi că plângea cu hohote, ca un copilaş, încât ţi se rupea inima auzindu-l, oricât ţi s-ar fi părut de respingător. Şi poate să fi avut dreptate şi unii, şi alţii, adică să fi fost fericit, pentru că se văzuse în sfârşit liber, şi să fi şi plâns moartea celei care-i dăruise libertatea. Oamenii, cât ar fi ei de răi, sunt adeseori mai naivi decât s-ar putea crede şi au o candoare pe care nimeni nu le-ar bănui-o. Ca oricare dintre noi de altfel.

 

 

II - FIODOR PAVLOVICI SE DESCOTOROSEŞTE DE PRIMUL SĂU FIU

 

Nu e greu să ne închipuim ce fel de tată putea să iasă dintr-un om ca Fiodor Pavlovici şi ce educaţie putea el să dea unui copil. Procedase, deci, exact aşa cum era de aşteptat, părăsindu-şi cu desăvârşire şi definitiv odrasla zămislită cu Adelaida Ivanovna, şi nu din ură sau dintr-un sentiment de mândrie conjugală rănită, ci pentru că uitase pur şi simplu că avea un fiu. Aşa se face că în vreme ce el împuia capul tuturor cu tânguirile lui lăcrămoase, făcând din casa lui un adevărat locaş de desfrâu. Băieţaşul, Mitea, care abia împlinise trei anişori, ajunsese să fie ocrotit de Grigori, o slugă credincioasă. Dacă acesta n-ar fi avut atunci grijă de bietul copil, în toata casa nu s-ar fi găsit cineva care să-i primenească măcar cămăşuţa. Rudele din partea mamei păreau că nici nu se sinchisesc de existenţa lui, mai ales în primul an. Bunicu-său, domnul Miusov, tatăl Adelaidei Ivanovna, încetase din viaţă; bunica, rămânând văduvă, se mutase la Moscova, unde căzuse bolnavă la pat, iar cât priveşte surorile maică-sii, se măritaseră între timp, aşa încât aproape un an de zile Mitea rămăsese în izba lui Grigori. De altfel, chiar dacă taică-său şi-ar fi amintit de el (oricum, nu se putea să nu ştie că are un copil), l-ar fi ţinut tot aşa surghiunit în izba lui Grigori, fiindcă – orice s-ar zice – băiatul ar fi fost totuşi o piedică pentru viaţa lui dezmăţată. Tocmai atunci întâmplarea făcuse să se întoarcă în ţară un văr de-al răposatei, anume Piotr Aleksandrovici Miusov, care fusese până atunci la Paris şi care mai apoi avea să plece din nou, pentru mulţi ani, în străinătate. Pe vremea la care ne referim însă, Miusov era în floarea tinereţii, un om cu totul deosebit de restul familiei, cultivat şi umblat prin lume, obişnuit cu viaţa marilor capitale, european până în vârful degetelor – şi aşa avea să rămână toată viaţa – şi, până la sfârşitul zilelor sale, un liberal de tipul celor de pe la 1840-1850. Miusov, de altfel, era în legătură cu o serie întreagă de liberali din ţară, ca şi din străinătate, oameni cu cele mai avansate idei ale epocii: îi cunoscuse personal pe Proudhon{4} şi pe Bakunin{5}; iar la bătrâneţe nu era plăcere mai mare pentru el decât să vorbească despre evenimentele petrecute în cele trei zile{6} ale revoluţiei franceze din februarie 1848, la care – după cum lăsa să se înţeleagă – ar fi luat şi el parte, luptând efectiv pe baricade. Era poate cea mai frumoasa amintire a lui din tinereţe. Ca situaţie materială, eră un om înstărit, stăpân peste o mie de suflete, aşa cum se socoteau avuţiile altădată. Avea o moşie de toată frumuseţea în împrejurimile oraşului,