Demonii descarcă povești de dragoste .pdf 📖

Să mă tai de văd vreo urmă, Ce ne facem noi acum? Ne-a ajuns vreun drac din urmă Şi ne-a abătut din drum. Mulţi ca frunze toamnă-n vânt, Încotro li-i drumul oare? Zbiară parcă-s la aman… Se mărit-o vrăjitoare? Îl îngroapă pe Satan?

  A. PUŞKIN

Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

  SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36

  Partea întâi.

  Capitolul întâi.

  În loc de introducere, câteva amănunte din biografia multstimatului Stepan Trofimovici Verhovenski.

  I.

  Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite recent în oraşul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară într-un trecut mai îndepărtat şi să dau câteva amănunte biografice ale talentatului şi preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca introducere la cronica a cărei istorisire mi-o propun şi care abia urmează.

  Trebuie s-o spun de la început şi fără ocol: Stepan Trofimovici a deţinut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl juca cu atâta pasiune şi dăruire de sine, încât n-ar fi fost în stare să renunţe la el nicicând, ba, mi se pare, nici n-ar fi putut trăi fără să-l joace. Departe de mine gândul de a-l compara cu un actor – ferit-a sfântul! -, mai ales că mie personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de obişnuinţă sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi generoasă care îl prinsese încă din anii tinereţii, când se legăna în visuri ademenitoare în privinţa viitoarei sale poziţii sociale şi care îl înfăţişa într-o aureolă de admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat” şi, ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi termeni despre care se ştie că sunt, într-o anumită accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică l-au captivat o dată pentru totdeauna şi, înălţându-l treptat în propriii săi ochi, l-au făcut de-a lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte tare amorul propriu. Într-un roman satiric englez din secolul trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, trăind mulţi ani în ţara liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise într-atât a se considera un uriaş printre localnici, încât, reîntorcându-se în Anglia, striga pe străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să-i strivească, continuând să se creadă un uriaş printre pitici. Lumea râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea obişnuinţei? Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Stepan Trofimovici, numai că într-o formă mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci era, în fond, un om minunat.

  Înclin să cred că spre sfârşitul vieţii lui lumea l-a uitat cu totul, dar în nici un caz nu s-ar putea susţine că a fost cu desăvârşire necunoscut într-o anumită perioadă. A făcut şi el parte, de bună seamă, dintr-o faimoasă pleiadă de personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a ultimei noastre generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski şi Herzen, acesta din urmă începând tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese sortită să ia sfârşit aproape odată cu începutul ei, ca să zicem aşa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de împrejurări”. Şi, de fapt, nu existase nici un „vârtej” şi nici un „concurs de împrejurări”, după cum s-a constatat ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curând, în ultimele zile, am aflat spre stupefacţia mea, dar din surse absolut sigure, că departe de a fi fost surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici nu s-a aflat nici măcar sub supravegherea autorităţilor. Ca să vezi unde-l poate duce pe om puterea imaginaţiei! El însuşi a crezut sincer toată viaţa că în unele sfere sus-puse este considerat primejdios şi privit mereu cu suspiciune, că cel mai mic pas al său este cunoscut şi înregistrat şi că fiecare dintre cei trei guvernatori care s-au succedat la cârma guberniei noastre în decursul ultimilor douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la preluarea funcţiei cu instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să-i demonstreze preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe incontestabile că, de fapt, n-are a se teme de nimic! Ei bine, omul s-ar fi simţit, desigur, profund atins în amorul său propriu. Şi când te gândeşti că era un om foarte inteligent şi înzestrat, un om, s-ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant… în sfârşit, în domeniul ştiinţei nu prea a făcut el cine ştie ce mare lucru, ba mi se pare că n-a făcut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de ştiinţă, la noi în Rusia asemenea cazuri întâlneşti la tot pasul.

  Reîntors din străinătate, el străluci la una dintre catedrele universitare pe la sfârşitul deceniului al cincilea